Totul despre nimic (Anatomia nimicului)

Si ce spui tu? Ah, n-ai zis nimic? Chiar asa…Ciudat, ciudat cum nimeni nu zice niciodata nimic. Ciudat cum va estompati la figuri care nu spun nimic. Sau poate n-am mai sters fereastra de multa vreme…E cald afara si frig inauntru, asa ca se mai abureste din cand in cand. Sau e frig afara si cald inauntru? Nu stiu, nu m-am priceput niciodata la fizica. Cred ca totusi e cald afara…si ger inauntru…Un ger lichid si cam ciudatel. Zic ciudatel pentru ca e surprinzator de confortabil uneori. Alteori…imi vine sa sterg fereastra, dar ma abtin. Astept sa o sparga cineva. Asa, n-o sa mai fiu nevoita sa o sterg… Sunt o mare lenesa, stiati? O lepra, am putea spune. Asa ca nu e de mirare ca mi-e bine uneori printre fulgi.

Ah, ti s-a parut…n-a batut nimeni. Nu bate nimeni niciodata. Sunt ferm convinsa. Ah, imi vine sa rad. Uite, imi vine sa sterg fereastra si sa va rad in fata. Vezi, vezi, sunt flori de gheata pe fereastra! La rece, mereu la rece se formeaza. Si sunt taaaaaare rezistente. Nu le sparge rasul meu. N-am nimic. Cum adica de ce rad? Uite-asa, de dragul diversitatii. Nu, sa stii ca nu-mi bat joc de tine. Niciodata nu stiu…de ce rad, de ce plang, de ce sunt serioasa, de ce glumesc…Cred ca traiesc la intamplare si ma infiltrez printre fulgi. Stiai ca nu exista doi fulgi la fel? Dar, vezi tu, mereu ma izbesc de fereastra… N-ai putea sa o spargi tu pentru mine? Eu nu pot, pe cuvant ca nu pot…Nu, nu ma amuza deloc…Dar rad asa, pentru ca asa-mi vine… 

Ei…si ce mai spui tu? Ah, ai plecat…spre tarile calde…

 N.B. : Acest post nu se vrea nici pe departe a fi o recenzie

Voi incepe cu o afirmatie cat se poate de banala si care va suna a cliseu : niciodata nu m-am regasit intr-o masura atat de mare in personajele unei carti. Ba mai mult, niciodata nu mi-am regasit lumea intr-o masura atat de mare in lumea unei carti. Nu lumea livresca, care, cum ar spune Michele, este ‘tragica si sincera’, nu lumea care iubeste, ci lumea in care traiesc. Lumea care NU este sincera, lumea care NU este tragica, lumea care NU iubeste. Lumea care este banala, lumea in care nu capeti consistenta decat in momentul in care iti pui o masca. Lumea in care simulezi sentimente si iti cizelezi simulacrul pana la perfectiune. Lumea care NU se schimba. 

Cinci personaje care fac conjecturi referitoare la ceilalti, incapabile fiind de a evada din propriul univers si de sub tirania propriilor obsesii. Mariagrazia - vaduva patetica ce incearca cu disperare sa-si pastreze amantul, Leo - oportunistul cinic si afemeiat, Lisa - femeia trecuta care viseaza la o dragoste ‘pura’ cu adolescentul Michele, Carla - fata obosita de lumea in care traieste si care isi doreste cu disperare o ‘viata noua’, Michele - tanarul exasperat de luciditate si de constiinta propriei indiferente. Mama, amantul, copiii, rivala - cinci masti care se schimba printr-un joc subtil si carnavalesc. Finalul nu prezinta nicio minune, nicio revelatie naucitoare care sa sparga clopotul de sticla al indiferentei, ci aduce cu sine numai resemnarea la conditia de masca.

Sinceritatea dispare, emotiile isi pierd sensul si devin simple notiuni, iar omul modern, rupt de transcendent, nu mai are decat doua alternative : sa fie o papusa ce functioneaza automat, mecanic, fara a-si constientiza conditia sau sa traiasca vesnic torturat de aceasta, intr-un efort disperat si lipsit de speranta de a o depasi si de a gasi o fisura in zidul indolentei…

Nu de putine ori, m-am simtit insensibila la probleme care ar fi trebuit sa ma preocupe. Nu de putine ori, mi-am privit viata cu pasivitatea cu care as fi privit un spectacol prost regizat. Nu de putine ori am simulat stari sau am facut eforturi disperate de a-mi impune anumite sentimente pentru persoane care altminteri m-ar fi lasat rece, si asta numai pentru a ma convinge ca traiesc, ca duc o existenta normala…

Nu stiu unde si cum traiti voi, dar eu am senzatia ca existenta mea e inglobata intr-o lume in care oamenii iubesc dintr-o acuta lipsa de ocupatie, discuta doar ca sa aiba cu ce sa-si umple timpul si, in general, fac lucrurile doar ca sa le faca. Nu arat cu degetul, si eu fac parte din randul lor. Eu sunt una dintre persoanele pentru care, intr-adevar, viata nu se schimba. Fie ca vorbesc sau ca nu vorbesc cu cineva, fie ca fac sau nu fac ceva, inevitabil revin in acelasi loc mereu…

Era duminica. Duminicile sunt mereu frumoase, nu-i asa? Si erau 3, da, 3…stateau, mancau seminte cu evlavie. 3 cuvioase subtirele, imbracate in camasi in carouri. Ascultau si ciocoteau. Impasibile, drepte si tacute.

Un batranel se invartea in cerc…pe jumatate teapan, cu o privire care parca ar fi fost vidata de orice fel de continut. Revenea periodic cu acelasi mers sacadat de jucarie stricata…

Numai cercurile noastre nu se vedeau prea bine, asa decolorate de soare cum erau. Stiai ca nu am mai vorbit de multe, multe duminici? Asa ca mai vorbeam acum din cand in cand. Despre vise, despre copilarie, despre carti, despre toate aiurelile posibile si imposibile. Vorbeam asa…lung si dezlanat, ca toata ziua aia de inceput de vara. Si ca de obicei, simteam o vaga parere de rau…bineinteles, habar n-am din ce motiv. Poate imi parea rau pentru ca nu eram eu ziua aia, ca nu participam nicicum la ea, ca vantul batea oricum si fara mine, ca ma traiau pe mine mereu aceleasi duminici caldute. Da, cred ca de-asta…Dar se dizolva repede in moleseala aia care-mi taragana cuvintele si le invalmasea. Cred ca eu vorbesc mereu despre aceleasi lucruri, nu-i asa? Nu-i asa ca in fiecare seara ma pomenesc in acelasi loc, spunand aceleasi lucruri cu aceleasi sunete lenese si boeme, ascultand aceeasi slujba? Nu-i asa ca… Ah, am uitat. Nu cred ca era ceva semnificativ, oricum…Niciodata nu spun lucruri semnificative…Sunt prea plictisita, prea obosita si mai ales prea indiferenta…

Dar nu-i asa ca si voua va plac duminicile?

Cu ultimul post se pare ca am ajuns la un soi de punct terminus. Pentru ca mi-am dat seama ca eu nu o sa inteleg niciodata ce sunt din tot ce scriu, ci numai ce am fost (’ah, draga mea, nu te credeam capabila de atata profunzime!’ …asa grait-a Malitiosul) . Si ii voi pacali si pe altii, care vor crede ca eu am fost si sunt ce scriu pe-aici. Eroare, dragilor! Nu mi-e sila de voi si nu va dispretuiesc asa cum scriam mai demult, zau! De ce mi-ar fi? Jucam impreuna, nu-i asa? Eu intotdeauna am fost pentru colegialitate. Suceala? Lipsa de incredere in mine insami? Ipohondria? Nu sunt ale mele! Poate sunt ale unora dintre voi, eu am stiut sa ma folosesc de foarfeca asa cum trebuie… 

Tot ce va cer e sa va prostiti si voi cu mine din cand in cand…Nu o sa va iau in serios pe voi si nici voi pe mine. Mastile sunt gata, sa inceapa balul!  

Ah, da…nicio problema, domnule, nu ma supar. Eu nu ma supar niciodata… Nu, nu, nu, vorbesc cat se poate de serios. Eu nu sunt fata aceea. Niciodata n-am vorbit despre apusuri manjite, nebuni deliranti, nuante de cenusiu sufocat, caleidoscoape de amintiri…Si cu atat mai putin despre ceea ce dumneata insisti sa numesti ‘neliniste metafizica’. Nu domnule, eu nu sunt poeta si nici nu vreau sa fiu. Ma plictisesc teribil, atata tot. Am invatat sa ma dezic de ele, domnule. Care ele? Domnule, am uitat. Nu, chiar nu sunt eu. Mi s-a spus ca seman, dar nu… Mai descompun din cand in cand lumea si o reordonez, dar asta nu inseamna ca o iau sau ca ma iau in serios. Si cu atat mai putin dumneata ar trebui sa iei toate astea in serios. Ah, cat ma bucur ca ne-am inteles, draga domnule! De-acum incolo vom putea discuta asa cum se cuvine…

…de faptul ca eu vorbesc pe-aici mai mult cu peretii sau, mai degraba, cu scaunele (pixelate), mi-am adus aminte de o poezie de Marin Sorescu:

Capriciu

Ei, dragul meu auditoriu fictiv…Ieri am dat o raita pe la biblioteca. Da, la judeteana. La sala de lectura. Motivul? ‘Lector in fabula’ de Umberto Eco. Vreme frumoasa, clasica, soarele stralucind, ciripele pasarind, singurul impediment fiind vantul cam puternic. Totusi, coafura rezista.

Am luat un taxi ca sa ajung la timp (stiam ca se inchide la 3:30 si as fi vrut sa stau cam 1 h acolo). Dupa o ora si ceva de luat notite si de stat langa o studenta la istorie cu matreata, care nota cu o aviditate seismica (da, se misca masa) pasaje din cartile imprumutate, mi-am luat talpasita. Pe drum, mi-am dat seama ca am pofta de un Ritter. Am luat-o frumos prin Mercur, unde m-am oprit o clipa la Diverta pentru a admira un bloc-notes maricel si elegant (pe care probabil il voi achizitiona in curand pentru a spori efectul de intelectuala atunci cand iau la lectura carti de critica literara :P ), dupa care am descins in Primavara pentru a-mi satisface pofta de ciocolata nemteasca. Ochesc repede Ritterul, ma duc la casa, platesc, tanti casiera imi pune ciocolata in punguta si o iau spre iesire cand aud mai multe voci binevoitoare : ‘Domnisoara, ciocolata!’. Ah, chiar…Ma intorc zambind tamp si o recuperez. My precious!

Pe strada…ezitam intre a lua un taxi (vantul era cam rece si nu aveam esarfa) si a merge pe jos pana acasa. Tocmai cand neuronii mei procesau aceasta dilema, un tip imi zice : ‘Pixul!’. Ma uit lung la el. ’Ti-a cazut pixul’. Indeed, pixul meu atasat oarecum neglijent de mapa cazuse. Cu acelasi zambet tamp, ma aplec sa-l iau. 

Dezbaterea continua. Pe masura ce ma apropii de statia de taxi, decid totusi sa schimb directia si sa o iau pe jos. Zis si facut. O data cu directia mea s-a schimbat insa si directia vantului, care a inceput sa bata direct din fata. Ei, ei…prost moment mi-am ales sa plec ‘despuiata’. Noroc ca e o statie de taxi la universitate. Totusi, parca nu-mi venea sa iau taxi si mai-mai as fi luat-o pe Carol I daca nu ar fi fost o haita de caini care m-a demoralizat. Asa ca…dupa toate aceste razgandiri m-am suit frumusel in taxi si am ajuns acasa. Morala? Pai asta nu e poveste cu morala, dragilor. Sunt aberatiile unei fetite tembele care uita ciocolata, pierde pixuri si nu se poate decide in timp util daca sa ia taxiul sau sa mearga pe jos.

P.S. Stiu ca, in ceea ce priveste stilul si subiectul, e o discrepanta acuta intre postul asta si cele anterioare…dar asta e, n-am ce sa fac. Mi-ar placea sa nu fiu un pendul, pe cuvant.   

…In mod ciudat, panza relativ densa a intunericului inconjurator fusese taiata. Zidul avea o fisura, iar suieratul…suieratul o speculase. Parea ca vine de foarte departe, din niste maruntaie nebanuite ale constiintei. Venea in mod clar de dincolo de luminile tremuratoare. Din gara, de parca gara ar fi fost un surogat de sirena cu vocea inalta si innebunita de o emotie cel putin bizara…gara…da…gara…trenul…rotile, rotile, zgomotul lor…si aerul sarat, o presimtire a ceea ce urma…5 dimineata si vesnica emotie viscerala…tremurul nervos…si rotile trenului… Latratul cainilor…frica…geamul deschis, aerul taios…si apoi ciulinii striviti sub soare…si bizarerii metalice…si pregnanta amplificata a aerului salin…si apoi caldura lasciva, tremuratoare, nisipul scurgandu-se incet-incet, dar totusi cu o perseverenta de-a dreptul agasanta…Febra…geamul blocat, si alta caldura…sumbra, degradanta, avand un usor iz de sala de asteptare a unui spital aglomerat…cartile prajindu-se si parca topindu-se in nisipul rabdator si fierbinte…aerul melancolic-trivial la apus…vuietul noaptea…solzi vesnic alunecand printre degete…Si, si, si…mai presus de toate…extazul fluidului…submersiunea…alunecarea, unduirea, ochii larg deschisi, de peste minunat…fiorul…Ah, cum sa se lege? Nenorocit domino…bucati de puzzle haotic risipite printr-un labirint suficient de complicat oricum…

Si iar nodul in gat, plansul…dorul dupa lumea aceea dezordonata, usor morbida, vesnic compusa si recompusa din manunchiuri de senzatii, din fasii de zambete, crampeie de lacrimi, din culori invalmasite si instantanee stangace…

O banca pe un pamant zguduit de rotile tramvaiului care se prelinge alene, asemanator unui monstru sictirit. Acolo sta ea si zambeste oarecum absent. Ii place aerul de dupa ploaie…ii patrunde incet prin caile respiratorii, se infiltreaza in sange, se revarsa cu o forta ciudata, sparge cu impertinenta barajele menite sa protejeze cele 10 cercuri ale sufletului ei.

Doi ochi taiosi, de un albastru otelit, urmati de cearcane vinetii care se pierd printr-un degradeu in albul fetei, o privesc nepasator dintr-o balta. Dar nu le da atentie. Acum trebuie sa-si formuleze o negatie riguroasa si sa-si recompuna pasarea Phoenix dintr-o cenusa postapocaliptica. Negatia…ah, negatia e usoara…E usor sa negi…totusi, ce pastreaza? Balta cu ochii cenusii, in mod cert…va fi…temelia. Dar nu, nu, nu…deocamdata trebuie sa ignore constructia. Trecatorii… trecatorii…trebuie negati cu vehementa. Sau nu toti? A inceput sa iubeasca saltimbancul hedonist, copilul abatut, sfantul ratat. Pe ei nu ii va nega deocamdata. Orasul…nu il poate nega acum…e prea tarziu…soarele a aparut si il scalda intr-o lumina vibranta, in care simti un tremur nedefinit de picaturi rosiatice. Ah, lacrimile…cum sa uite de ele? Trebuie negate…desi sunt atat de concrete acum, cand i se preling sfidator pe obraji, scotand un vuiet asemanator cu cel al tramvaiului. Iar acum se pierde…undeva…intr-un pat alb la fel ca sufletul ei pe vremea cand nu era o cochilie cu 10 cercuri…si o mana calda ii atingea parul…si nu indraznea sa se miste, sa rasufle, ca sa nu piarda patul, sa nu piarda mana…Dar…dar, s-a complicat totul…Si acum trebuie sa nege. Neaga lacrimile. Neaga masinile, neaga vocile inecate in grasime, neaga fibra optica, LCD-urile…neaga cu inversunare petele de ulei, reclamele luminoase…Pana cand ramane orasul pustiu…si soarele…si saltimbancul, copilul si sfantul. Trage aer in piept…Acum incepe reconstructia. Baroc, gotic, renascentist, romanic, rococo? Ii vine sa rada si vede zambetul complice al saltimbancului. Ce Phoenix pricajit va iesi!

Totusi, va construi o biserica, va sarbatori invierea asa cum se cuvine…Poate il va ruga pe copil sa cante si un ‘Hristos a inviat!’…

Hei, ce ploaie si ce vant! Si ce drumuri, si ce cruci! Bing bang! Eheeei…si ce animale moarte, ciudate ca niste marionete turtite, umede si rosiatice. Dar stai…incurc…asta…asta…se intampla intr-o zi cu soare. Animale moarte intr-o zi cu soare, pe langa indicatoare fosforescente.Viteza ucide. Cred ca si bietele creaturi ar rade isteric daca ar avea cum. Viata are prioritate. Evident, evident =))

Si cred ca in alta zi era si mirosul de monoxid de carbon si tactica pamantului parjolit si toti acesti piromani, romani pana in maduva oaselor.

Ei, si acum ploua…razant, nicidecum placid ca in poezia lui Toparceanu. Deci n-am motive de sinucidere. Si stropii se apropie intr-un slow motion lasciv de parbriz. Si eu stau si ascult melodiile insipide de la radio. Si ma uit la picaturile nerusinate, care parca au devenit fosforescente. Si un flux fierbinte ma traverseaza cu o viteza inspaimantatoare. Ventriculul stang, atriul drept…ventriculul drept, atriul stang. Viteza ucide. Oare unde am mai auzit asta? Nu sunt trista, nu, nu, nu. N-am nevoie de consolari si intrebari stupide. Uf, mai conteaza daca visez sau nu? Imi place incertitudinea asta. Sigur, imi veti spune ca viata are prioritate, ca fluxul asta nu e bun de nimic, ca trebuie sa intretin conversatii insipide cu voi, sa rad si sa glumesc. Ei, o fac cam des! Am chef sa-mi bat joc putin. Nu stiu daca de mine sau de voi, ramane de vazut.

Vreau sa ma gandesc la cruci. ‘Ion Ionescu, nascut intr-o zi secetoasa in cuptor 1952. Zidar in Spania, posesor al cartii de identitate seria XX numarul 000 000, al unei neveste + 3 copii elemente anexe. Facut afis de o limuzina.’ Cam asta iti sugereaza crucile. O serie intreaga de Ioni. Triviale si ciudate, ca niste buruieni rasarite din pura intamplare pe marginea autostrazii…Ti-e cam greu sa te gandesti la ceva mai mult de atat cand le vezi. Iti poti inchipui o serie intreaga de Ioni, variatiuni pe aceeasi tema ale aceluiasi Ion al secolului XXI.

Cred ca incep sa adorm…Si vad animale moarte, picaturi fosforescente, pamant parjolit, grimase plombate si…si…cru…cru…cruci! Asa, vezi ca stii? O sa ma trezesc in aceeasi Romanie, din pacate…

Viteza ucide, ce n-ai inteles?