Si ce-ai mai facut?
Multumesc de intrebare, acum am o justificare pentru risipa de cuvinte. Am fost ipohondra, fricoasa, vinovata si m-a izbit o pofta nebuna de alergat. Nu te impacienta, era o pofta mai degraba pitsi decat ‘profunda’. Si spre seara, dupa ce am citit din ”Muntele vrajit” vreo 40 de pagini, l-am auzit pe Thomas Mann vorbindu-mi in cap si povestindu-mi gandurile si m-am simtit ca un personaj dintr-o nuvela pe care cu siguranta n-ar fi scris-o niciodata. Intai pentru ca nu sunt nici burgheza, nici artista . Si in al doilea rand…eh, in al doilea rand, nu prea am eu stofa de personaj. Si m-am mai gandit ca poate o sa-mi gasesc locul. Sau nu. Sau macar o sa supravietuiesc daca nu o fac. Mai tarziu cred ca m-am straduit sa ma preocupe mai mult o persoana cvasi-necunoscuta, doar ca sa scap de plictis, si am facut cateva presupuneri usor aberante, dar distractive, pana mi s-a facut somn.
Si nu mai stiu…
Ah ba da, si in momentul ala, Thomas Mann a inceput sa-mi repete de vreo cateva zeci de ori, ca un pick-up stricat, ca timpul e o “sora muta”. Si cand stii asta, ce rost mai are sa te uiti la ceas inainte sa adormi?
Am de multe ori senzatia ca sunt singura oita neagra intr-o mare alba de lana pufoasa. Mai mult, ma astept ca ele sa arate ingaduinta excesiva fata de statutul meu. Dar cateodata un membru binevoitor al turmei mai vine la mine cu dintii ranjiti si, dupa ce ma zgaltaie zdravan, imi mai arata cum de fapt el se vopseste si lui ii creste lana neagra la radacina. ‘Eh, fata draga, sa mai zici tu ca esti singura’. Ar trebui sa ma simt mai bine? Ei bine, nu. Mi-e rusine. Nu stiu daca pentru el sau pentru mine. Cred ca pentru el. De mine imi pare rau (ca orice veritabila oita neagra, nu pot sa am decat duiosii reflexive). Si atunci incep sa ma uit un timp suspicios la restul oitelor zambitoare. Dupa care uit. Si ma trezesc din nou in linistitoarea mare alba. Dupa care iar mai vad pe la vreo oita lana neagra mijita la radacini. Si iar mi-e rusine. Si incep sa ma simt vinovata. Poate pentru ca mi-au vazut mie lana a inceput sa le creasca si lor asa, neagra. Sau poate tot eu, cu mintea mea de oita neagra, nu-s in stare sa vad decat radacinile alea negre care arata ca jegul si care ma indispun teribil. Nu ca n-as fi eu toata plina, dar e neplacut sa vezi ca ce credeai a fi o anomalie e de fapt norma. Si cateodata mi se pare ca restul oitelor se uita la mine cu un aer malitioso-compatimitor : ‘Hai, fetito, fii serioasa! Pe ce lume crezi ca traiesti?’. Dar trece ceva timp si ma incearca asa o jena ca mi-a trecut prin minte asa ceva despre neprihanitii mei confrati si ma gandesc ca poate subconstientul meu umbla dupa pretexte care sa-mi justifice conditia de oita neagra de care sunt deplin responsabila.
Si uite-asa degeaba incerc eu sa ma conving ca lumea asta e un mare jeg spoit cu alb, pentru ca de fiecare data uit sau imi impun sa uit dupa cateva zile…
Taxonomie
Diagrame Euler, diagrame Venn, cercuri si cerculete, cutii si cutiute, sertare si sertarase. Aparent toata lumea e dornica sa-si ocupe locul undeva in interior. Intr-o diagrama. Intr-un cerculet. Intr-un sertaras. Oriunde. Numai sa nu ramana pe-afara, Doamne fereste! Sa nu cumva sa nu stie sa raspunda la intrebarea ‘Ce esti?’. ‘Cine esti?’ e secundar. Si de o importanta minimala. Conteaza in schimb sa stii in ce diagrame esti si in ce zone ale ei te plasezi. Nu se accepta ‘nu stiu’. Esti ceva. Trebuie sa fii macar intr-una din ele. Macar de ochii lumii. Daca nu esti intr-o diagrama n-ai personalitate. Pai cum sa definesti personalitatea unui om altfel decat prin cerculete? Stim de X ca e poet, liber-cugetator, betiv, nihilist si boem. Ecuatie rezolvata. Y e filantrop, politician, homosexual si geniu. Z e curva, drogata, rockerita, anarhista si nevrotica. Ii stim pe toti. X, Y si Z sunt elemente familiare. Sunt clasificati, ergo cunoscuti. Si odata clasificati, stim ca trebuie sa gandeasca si sa actioneze conform clasificarilor. In momentul in care apare un alt individ care nu prea are loc in nicio diagrama, ne speriem vag. E un intrus. Un strain. Trebuie facut ceva. Si atunci il introducem noi cu forta intr-o diagrama. Daca nu-i gasim loc in niciuna, ii facem o diagrama speciala : ‘Lipsit de personalitate’. Pentru ca strainii ne sperie.
Care sunt avantajele gandirii taxonomice? Ofera confortul caldut al pseudo-cunoasterii. Elimina necunoscutele. Reduce oamenii la cerculete. E linistitor. Pentru cineva care ii cunoaste limitele e chiar utila, pentru ca elimina o mare parte din oamenii seci si care oricum miros de la o posta a carne putrezita. Partea proasta e ca e mai greu sa scapi de rigorile ei care te impiedica sa-i cunosti pe ceilalti, cei mai putin suspecti . Pana ajungem sa stim un om il plimbam dintr-o diagrama intr-alta. Dar pe masura ce progresam, ne dam seama ca e cvasi-inutil. X nu e poet, liber-cugetator, betiv, nihilist si boem. A incetat sa fie clasificarea seaca si moarta. E altceva. E un om viu si ireductibil. Un om care abia acum a inceput sa traiasca pentru noi. O forma de viata care ne sperie si ne incanta. Problema e ca e greu sa mergi pana la capat si sa scapi de sub tirania clasificarilor. Mereu te sperie ceva pe parcurs. Si adevarul e ca nici nu ai rabdare. Asa ca nu ajungi sa cunosti prea multi oameni.
Cel mai rau e ca multi aplica taxonomia asupra lor. Se simt obligati sa se stie incadrati in anumite categorii. Se sinucid cu buna stiinta, pentru ca nu se cuvine sa fie altfel. In fond, viii sunt infinit mai inspaimantatori decat mortii.
Average isn’t what it used to be
Cine spune asta? Sinapsa, o individa care in prezent se apropie cu pasi repezi de varsta raspunderii penale. Tipa altminteri mediocra. Sterila intelectual, cu o bruma de cultura acumulata in timpul verilor lenese sau ale iernilor de plapuma. Care e doar ceva mai lucida decat media. Crede ea. Si care conform unor standarde de bun simt ar trebui sa ingroase randurile unei banalitati caldute. De ce n-o face? Pai pentru ca traim in le meilleur des mondes possibles . Eh, dragilor, si aceasta le meilleur des mondes e plina de diverse personaje care mai de care mai interesante. Nu o sa ma ating de tinte usoare precum personajele mult-promovatului atlas de mitocanie urbana. Pe langa faptul ca-mi suna a cliseu, e neinteresant si plictisitor. Si drept sa spun, specimenele astea au mai mult haz decat alti indivizi ce populeaza minunatele noastre plaiuri mioritice. Indivizi precum `telectualii blogati. Sau `telectualii mai timizi, de jurnal. Sau `telectualii de hi5. `telectualii in general.
Ii stiti. Adeptii orgiilor neologice. Oamenii care cred ca trebuie neaparat sa adopte un ton serios si un aer constipat competent cand vorbesc de lucruri serioase. Oamenii care se simt obligati sa aiba tristeti nedefinite si stari meditative sictirite legate de lumea mizera si decadenta. Oamenii care pozeaza in soricei bombastici de biblioteca. Oamenii care scriu platitudini gandindu-se ca sunt originali si ca ele fac parte din intrinsecul lor intortocheat. Oamenii care au pretentia ca sunt in stare sa analizeze si sa redea stari si sentimente, fara sa aiba habar ca multe din ele sunt ireductibile si insolubile. Si niciodata pure. Oamenii care vor sa evadeze din banalitate ca sa esueze si mai penibil in ea. Oamenii care nu sunt cinstiti cu ei insisi. Oamenii pe care Eliade i-a descris mai bine decat mine in 2 eseuri dintr-una din cele mai destepte carti ale lui. Oamenii care, conform acelorasi standarde de bun simt ar trebui sa fie undeva mai jos de mediocritatea calduta mai sus mentionata, pentru ca in eforturile lor disperate de a scapa de ea devin aproape vulgari. De ce nu sunt? Pentru ca in acceptiunea statistica a cuvantului, ei sunt cei mediocri. Ei bine, si iata cum Sinapsa, care conform unor standarde de bun simt e o mediocra, se trezeste in le meilleur des mondes possibles undeva deasupra prin comparatie.
Orwell spunea ca normalitatea nu e statistica. Aparent, nici mediocritatea.
Sireturile
Incerc de la o vreme incoace sa traiesc in intervalul dintre doua batai succesive de pendul. E una din putinele mele ambitii, pornita dintr-o convingere care merge mana in mana cu un fel de disperare superstitioasa. Pana acum cateva zile nu mi-a reusit. Acum imi iese. Si e al naibii de deprimant. Drumul drept. Asfaltul care-ti sta fix sub talpi. Fara nostalgii caldute. Fara asteptari entuziaste sau pline de angoase. Eu si sireturile pe care le fixez in permanenta. Eu si asfaltul. Ce asfalt? Eu si echilibristica pe o sarma care da o minima iluzie de continuitate. Totusi, nu vreau sa ma uit spre capatul ei. Un capat care s-ar putea in ultima instanta sa nici nu existe. In fine, gata cu metaforele.
Ideea era alta. Doar cand te uiti la sireturi si numai la sireturi pentru ceva timp incepi, incetul cu incetul, sa deslusesti vidul de sens care se intinde dincolo de sarma. Vidul care iti inunda in fiecare zi plamanii. In care inoti zi de zi si pe care te straduiesti sa-l acoperi. Cu idealuri, cu scopuri, cu pasiuni, cu interese, cu rude, cu prieteni, cu iubiri, cu nervi, cu depresii, cu lacrimi, cu hohote de ras, cu alcool, cu tigari, cu ciocolata, cu ziare, cu reviste, cu cataclisme, cu romane, cu Biblia, cu Dumnezeu, cu mai stiu eu ce. E un paravan dincolo de care nu se afla nimic in ultima instanta. Dincolo de care incepe vidul de sens din care n-ai incetat niciodata sa faci parte. Pe care vrei sa-l uiti. Si atunci te agati de oameni. Iti faci prieteni din ei. Uneori te indragostesti de ei. Ii scapi. Si plangi. Nu dupa ei, ci dupa paravanul frumos decorat care statea intre tine si neant.
Vidul asta de sens ma obsedeaza. Ma gandesc la el ori de cate ori nu mi-e prea frica sau prea lene sa o fac. Pentru ca, atunci cand nu ma complac intr-o viata calduta la adapostul paravanelor, mereu ma plimb printr-un labirint. Si mereu ma izbesc de ziduri. Ziduri, nu paravane. Poate ca nu exista niciun sens si vesnic trebuie sa bat aceleasi coridoare. Dar, in fond, am ceva mai bun de facut decat orbecaitul asta? Nu prea. Presupun existenta unui sens mai degraba datorita faptului ca mi-e infinit mai greu sa accept si sa inteleg o negatie totala decat din cine stie ce convingere. Asa ca iau de buna ideea ca e ceva care e mai puternic decat vidul. Nu paravanele. Altceva. Ceva care intr-adevar sa se lege. Care sa aiba sens. Si de cand bajbai eu prin labirintul asta mi s-a nazarit de cateva ori ca poate ceva-ul asta e in lumea fara tine. Fara problemele tale meschine, fara frustrarile tale, fara ambitiile si orgoliile tale. Teoretic intuiesc asta, pentru ca e singura cale pe care n-am incercat-o. N-am reusit niciodata sa uit de mine si nici macar n-am depus vreodata un mare efort sa o fac. Pentru ca apar paravanele care iti spun ca e ridicol. Si cred o sa-mi ia ceva vreme sa o fac, in cazul in care o sa fiu vreodata in stare de asta. In mine zace un mic monstrulet meschin si al naibii de insensibil si cerebral. Si cred ca si in voi, numai ca eu l-am lasat sa ma acapareze.
Ei, dragii mei confrati intru egoism, ce ziceti, o sa iesim vreodata de-aici?
Mic ghid de combatere a constipatiei intelectuale
De la o vreme, Sinapsa se simte obligata sa traiasca in concret. Sa lase dracului vesnicele jonglerii abstract-conceptuale care nu duc nicaieri. Sa scape de ea insasi [greu lucru, dat fiind faptul ca aspectele lumii exterioare care o intereseaza tind asimptotic catre 0]. Normal ar fi ca obligatia asta sa o faca sa scrie despre lucruri concrete. Sa faca o epopee din cum s-a spalat pe dinti de dimineata. Drumul la paine sa devina un Bildungsroman. Sa scrie o trilogie despre cum a asteptat sa vina apa de dus. Din pacate, Sinapsa incadreaza toate chestiile astea undeva in sfera patologicului, mai precis in categoria constipatiei intelectuale.
Cititorii probabil se vor intreba: ce este constipatia intelectuala? Nimic mai simplu. E o tulburare a sistemului nervos, comuna in randul bloggerilor dornici de afirmare, caracterizata prin urmatoarele simptome : pacientul ar vrea sa scrie, sa arate lumii cine e el si ce poate, dar nu-i iese. Muzele nu-l frecventeaza. Se da cu capu` de pereti, se invarte, il trec sudori reci. Nu trebuie sa va panicati, exista un tratament rapid si eficient. Te afli intr-un asemenea moment stanjenitor? Nu-i nimic, relaxeaza-te si respira adanc de 2-3 ori, opreste-ti privirea pe obiectul cel mai apropiat si pune mana pe un dictionar de neologisme. Te simti mai bine deja, nu? Brusc, travaliul s-a incheiat direct pe norisorii Parnasului. Te mai scremi putin si esti gata sa-ti insiri cele mai profunde ganduri starnite de, sa zicem, lantul ruginit de la WC. Foloseste-te de orice prilej. Te-a trimis maica-ta in piata dupa praz? Better yet, poti folosi drumul drept un excelent pretext pentru o analiza complexa a lumii decadente si sictirite. Daca mai ai noroc si de-o ploicica marunta, e cu atat mai poetic si efectul artistic va fi cu atat mai mare. Nu uita sa intercalezi si vreo 2-3 referiri literare ['ma simt ca in poeziile lu` Cutarescu', 'Pisicovici spunea', 'Conform vorbelor intelepte ale lu` Dracescu'], ca deh, vorba ceea, esti si tu `telectual. Un must have sunt si frazele lungi si intortocheate. Stii, cat sa-l faca pe Proust sa roseasca de invidie. Gata? Ai terminat? Ei, ia zi, a fost greu? Ce-i drept, ai fesierii cam incordati, da` merita efortul, nu-i asa? Macar acum te stie poporu`.
Asadar, copii, cand nu va mai inspira criza economica mondiala, inflatia, criza gazelor, copiii somalezi mancati de muste, Basescu, Putin, Barack Obama, Elodia, Dan Diaconescu, frustrarile, sexul si iubirile tragice, remediul e la indemana voastra.
Ei, bine…
Ce sa fie, ce sa fie? Ca de obicei, am avut o idee destul de clara inainte de a da click pe new post. Dar pasul asta imi e de cele mai multe ori fatal. Writer’s block? Poate. Ideile se transforma in justificari nebuloase. Si mai e o parte proasta in toata chestia asta : imi aminteste ca nu sunt eu pentru mine. Oricat ne-am ascunde dupa deget, nimeni care a pus mana pe stilou nu scrie pentru el [contradictie evidenta cu Sinapsa despre Sinapsa, da` ce sa-i faci, asa-s eu...sucita]. Asadar, sunt eu pentru voi. As fi eu pentru voi si daca n-ati exista voi. De ce? Unu, pentru ca eu nu ma iau in serios. Doi…sa zicem ca as face abstractie de voi. Ei, ce ramane? Eu. Dat fiind faptul mentionat la punctul unu, va dati seama ca nu reprezinta mare lucru. Eu. Punct suspendat intr-un neant creat prin negatie. Acum, sincer vorbind, vi se pare comod sa fii o amarata de particula incremenita intr-un abis nedefinit? Ce rost are? Cum ar putea sa-si omoare timpul? Ce optiuni are in materie de entertainment? Nu-si ajunge. Eh, si de-aici toata povestea cu Big Bangul. Fantezia unei particule plictisite. Cam asa e si cu mine : chiar de m-as lipsi de voi ar trebui sa va reinventez din plictiseala sau din disperare. Parafrazandu-l pe Voltaire, daca voi n-ati exista, il faudrait vous inventer.
Asa ca, vrand-nevrand, voi existati. In realitate sau in mintea mea. N-are niciun fel de importanta. Principalul e ca sunteti si voi la mijloc. Nu sunt numai eu, particula deliranta. Careia ii place sa se joace. Descompune, recompune. Se plictiseste. Distruge. Dupa care e deprimata o vreme. Si, evident, o ia de la capat. Zau asa, dragilor, nu mi-ati invatat rutina pana acum?
Evident, m-am pierdut in explicatia asta. Ca de obicei. Si am uitat ce vroiam sa spun. Nu face nimic. Mai grav e ca am uitat cine sunteti voi…
Zile
Da.Nu.Stiu.Nu stiu.Lasa-ma. Sunt zile in care te-ai descurca de minune doar cu atat, nu-i asa? Zile in care te trezesti ca din Dumnezeu stie ce cotlon a rasarit o ura activa si vehementa fata de celelalte cuvinte. Inutile. Zile in care fiecare cuvant articulat in plus de ceilalti iti starneste o furie difuza, viscerala. Sa nu mai vorbim de momentele in care esti fortat de imprejurari sa treci dincolo de granitele unui vocabular care-ti este arhisuficient.
Pe de alta parte, sunt zile in care, inarmat cu acelasi minim bagaj de replici, astepti ceva. Astepti ca cineva sa discearna intre milioanele de ‘lasa-ma’. Zile in care prin ‘nu’ exprimi cea mai disperata rugaminte pe care ai fost in stare sa o adresezi. Si dincolo de care astepti un torent de vorbe care nu vine niciodata. Sau vine prea tarziu. Zile in care ‘da’-urile sunt echivalentul unor capitulari neputincioase frumos ambalate
Evident, in cele mult mai multe zile te afli in cealalta extrema. Zile in care contorsionezi cuvintele, le pervertesti, le reversi in suvoaie absurde. Zile in care esti un clovn si o curva a cuvintelor. Zile in care ceilalti iti iau in serios orgiile verbale nascute din disperare si din frica de neant si le folosesc ca tot atatea piese ale unui puzzle parsiv. Zile in care, odata epuizat fluviul de cuvinte, ramai in fata unei pustietati infinite care nici nu doare de seaca ce e.
Ei, si mai sunt zile in care te apasa ca o greata cuvintele pe care nu le-ai spus. Si pe care nu mai are niciun rost sa le spui pentru ca nu te mai reabiliteaza.
Imi pare rau…
Nu-i asa ca esti si tu…?
Oh ba da, nu mai nega, sora mea intru profunzime si vorbe de duh scoase cu clestele din gurile altora! Hai sa ne imbratisam! Sa ne cumparam megafoane si sa ne strigam sistemele filosofice noi, originale!
Stii ce e si mai eficient daca vrei un piedestal caldut? Mizeria. Fa mizerie in jurul tau. Cat sa-i transformi pe ceilalti in teste Rorschach bipede. Altfel iti ocupa locul.
Ce spui? Nu-ti sta in fire? Iti ajung megafoanele? Adevarul e ca ai obtinut si tu un piedestal decent cu ajutorul lor. Dar crede-ma, e mult mai eficient sa le si ingropi pe ale altora. E o tehnica si asta, sa stii. Bineinteles, megafoanele sunt baza. Dar iti spun, daca mai faci si un pic de noroi in jurul tau, efectul e garantat. Ce spuneai? Ah, pamantul e rotund? Fascinant. Durerile dor? Nu m-as fi gandit. Dar stii ce e absolut captivant? Talentul tau special de a le invalui intr-o aura nebuloasa si criptica. Superb, emotionant… Ah, cata arta! Imi vine sa plang. Nu e nicidecum usor sa invelesti idei perimate intr-un staniol de cuvinte si sa le faci sa nu para atat de second-hand pe cat sunt. Esti aleasa muzelor, clar!
Si, daca tot am aflat azi de la tine surprinzatorul fapt ca lumina se descompune in culorile curcubeului, imi spui si mie in cuvintele tale frumoase cat e ceasul?
