Stop motion
Ma tarasc de 1000 de ani pe-aici. Azi, cel putin, asa e. Maine o sa fie doar 2. Sau 5. Sau o luna. Habar n-am. Nu ma intereseaza cifrele decat in masura in care le percep, iar azi ploaia a apasat atat de greu incat m-a facut sa le simt. Sa-mi simt toate tarsaielile si ezitarile si pasii nanometrici. Si blestemata de carapace lichida. Pe care si pe-asta o port tot de 1000 de ani. Zidurile nu se fisureaza de 1000 de ani si totusi de 1000 de ani lumea tot face implozie. Si tot de 1000 de ani nu am dreptul sa vorbesc. Nu stiu daca maine o sa pierd toti anii astia sau pur si simplu o sa se scuture de ploaie si-o sa devina mai putin grei.
Azi stiu doar ca acum 1000 de ani m-am trezit si ca de-atunci tot ploua.
3.
Una mi-a indesat pe gura un prosop imbibat pana la refuz cu cloroform, iar alta mi-a zis ca o sa alerg toata viata dupa un bisturiu care sa ma doara. Si, ca sa fie distractia mai mare, a treia a spus mustacind ca o sa fiu o mare nehotarata. Cea mai mare. Ca o sa pendulez vesnic intre ura de cloroform si teama de bisturiu. Dupa care mi-au dat un bobarnac si au inceput sa rada.
Evident, idealizez in momentul asta. La drept vorbind, eu una nu cred ca saracele de ele s-au gandit asa departe si nici nu cred ca le interesa prea mult. Ce stiu eu, or fi baut si o tuiculita-doua inainte cat sa se incalzeasca si sa uite de frigul ala monoton din care pescuiau luminite cu momeli roase de vreme. Ideea e ca, asa cum au spus ele in sictir, asa a fost.
Ei, acum nu va ganditi ca treaba cu cloroformul presupune ca nu simt bisturiul. Aici e hiba. Il simt, dar nu ma doare. Ceea ce, dincolo de un anumit punct, e chinuitor. Un chin curat, igienic, fara spaime si angoase, ca o insomnie in noaptea polara. Dupa o vesnicie in care nu-i simti decat apasarea, se strange in tine lent si agonizant dorinta sa-i simti taisul. Stii ca trebuie sa existe bisturiul suficient de ascutit cat sa invinga rezistenta letargica a cloroformului. Stii si unde ar trebui sa taie, pentru ca in locurile alea mai simti o parere de puls. Si-ti vine sa urli. Dar n-o faci, pentru ca totusi ti-e frica. Ti-e frica de responsabilitatea durerii. Vrei sa vina independent de tine. Dar nu vine niciodata fara tine.
Si esti mereu intr-o stare de provizorat. Pentru ca taieturile astea boante sunt ca si inexistente. Stii ca n-ai cum sa ramai asa, dar ca sa te operezi definitiv ar trebui sa gasesti lama perfecta, pe care o cauti fara tragere de inima si de care ti-e frica pana la inghet.
De fapt, vorbesc prostii, ce frica? Cloroformul ti-o rezolva si pe-aia in timp.
The slip
Si pentru ca de fiecare data cand jinduiesc intens dupa punctul ala fix care sa ma ajute sa rastorn pamantul, sau hai, ca nu sunt eu o mare ambitioasa, macar sa-l deplasez acolo cu un grad-doua, ma pomenesc izbita de o anxietate viscerala, combinata cu un fel de speranta infinitezimala si complet nejustificata, mereu imi pun intrebarea cand si unde s-a produs declicul. Ce miscare subtila si imperceptibila a dus la naruirea echilibrului ala instabil? Cand Dumnezeului am comis propriul meu pacat originar? Pentru ca oricine ramane cu amintirea Edenului. In cazul meu, e vorba de loc`sorul ala cu multe, multe puncte fixe, de o impecabilitate atat de diabolica si de fragila, incat orice miscare ai face, se prabuseste irevocabil. Si cum sa nu te tenteze gandul de a incerca dinamica lumii asteia ? Si pana la urma te incumeti si o faci, si s-a ales praful de portelanul fin al unei lumi coerente si perfect ordonate. De-acum inainte stii. Stii ca, pe orice ai fi mizat, n-aveai cum sa castigi. Fiindca nu puteai sa alegi decat fie sa ramai nemiscat intr-o lume perfecta, fie sa te misti intr-un haos in care nu mai are nicio importanta ce faci.
Stai cateva momente, respiri adanc, si te uiti cu ochii carpiti de somn in jur. Si atunci incepi sa-i vezi mai bine pe ceilalti. Ii vezi ca se misca, deci si-au pierdut si ei paradisul. Si totusi se comporta ca si cum inca ar mai avea parghii si scripeti si ca si cum ar putea intr-o zi sa rastoarne pamantul. Aiurea. Au in continuare reguli. Gandesc in sabloane, care sunt un fel de surogat pentru punctele de sprijin pierdute. Le e peste mana sa accepte ca totul se schimba de la un moment la altul. Pentru ei trenul in statia X e totuna cu acelasi tren in statia Y sau cu acelasi tren deraiat. Daca in 51 % din cazuri ai fost cineva, vei ramane aceeasi persoana in restul de 49 %. E mai comod. La fel cum e mai comod sa faci mistouri cu doze mici de venin in ele sau sa zici grosolanii glumete decat sa fii sincer intr-un mod uman. De fapt, asta nu inteleg eu. Cum de multi si-au pierdut si umanitatea odata cu paradisul. Teoretic, una ar trebui sa o continue pe cealalta. Dar nu, ar fi prea obositor. E mai usor sa ne disipam energia in alte aiureli pe care le gasim “practice” sau “concrete” si sa ne facem de lucru cu punctele de sprijin inventate.
Si pentru ca uneori ti se taie de tolerat teatrul asta vulgar pe care la urma urmei nici nu-l intelegi, te pomenesti ca ai ramas singur intr-o lume care ar putea foarte bine sa nici nu existe si cu care totusi trebuie sa te descurci fara sa te pierzi pe tine.
Alternativa
Dupa ce a ratat voluntar ceea ce don’soara June a prezentat sugestiv in al ei Say hey there, Sinapsa prezinta varianta proprie a unui debut de an scolar ce se anunta tumultuos (?). Asadar, un 14 septembrie 2009 de nimic :
In virtutea anumitor dereglari de ordin chimic (?!) din organismul Sinapsei pe care nici ea nu le intelege, Sinapsa are dimineti in care se mai trezeste pe la 5-6, nu poate sa adoarma la loc, mediteaza la o problema existentiala mai mult sau mai putin complicata, iar in vreo ora adoarme si viseaza chestii demne de un tablou de Bosch pan` la vreo 11-12. Dar asta-i alta poveste.
Ideea ca dimineata asta a fost una din ele, iar problema existentiala complexa abordata astazi a fost :drums: Dumnezeu (!). Un domn altminteri respectabil, dar mult prea inconsecvent ca sa o convinga pe Sinapsa. Sau pe altii. In vremurile bune, era mai autoritar, avea delegati fiorosi prin care se impunea si avea un succes destul de mare gratie anumitor tehnici persuasive brutale si a gradului redus de alfabetizare. Dar, ce sa-i faci, vremurile se schimba, si domnul nostru a trebuit sa se conformeze. Vorba ceea, secolul vitezei, free world si alte bazaconii. Si a devenit mai flexibil. Si-a angajat niste piaristi buni de condei si specializati in tehnici de marketing si din batranul incruntat si anacronic care tuna si fulgera, actionand dupa o logica obscura inchisa intre peretii vreunei abatii medievale, a devenit brusc un personaj binevoitor, detinator de diploma in psihologie, cu o aura de autor de carti de self-help. Si, constient de faptul ca omul modern nu mai are nevoie de inca o povara, a gasit de cuviinta sa-l elibereze de povara responsabilitatii, treaca de la El. Pentru ca, nu-i asa, daca stii sa-L recunosti intr-o punga dusa de vant si sa vorbesti cu El, esti salvat. Daca Il vezi in vreo coincidenta idioata care te scapa dintr-un rahat, esti mantuit. Nu conteaza ca ai ramas acelasi camatar jegos si meschin si ca te vinzi non-stop pe toate planurile pe niste dobanzi infernale. Sau ca ai albit nu stiu cate funduri de la atata pupincureala si sa scapi de ratele de la banca si sa faci bani e tinta ta suprema. El stie sa ierte, ca, deh, e economie de piata si altfel ii pica businessu`… Si…
Eh, dupa acel ’si’ n-a urmat mare lucru, in afara de ganduri si mai dezlanate decat alea despre Dumnezeu, a caror sinteza mai coerenta am facut-o mai sus. Dupa care au urmat visele boschiene. Trezirea, ciocolata calda, uitatul pe pereti si mai pe seara iesirea intr-un Patrick’s pustiu. Si acum clampaneala asta cvasi-inutila.
Asta e alternativa de nimic a Sinapsei.
Astazi.
Astazi nu urasc pe nimeni. Si nu cred in nimic [de parca as fi crezut vreodata]. Dar am senzatia ca as putea sa fac orice. Sau, ma rog, am avut presimtirea senzatiei. Scurt si electrifiant. Aproape fiziologic. Dar a trecut. Sau nu, e tot astazi. Si astazi astept, desi urasc asteptarile.
In momentul asta as vrea sa traiesc la tarmul marii. Pentru ca acolo, nu-i asa? , e mereu astazi.
Advertising space
Nu, nu ma frecventeaza muzele. Vreau cercei 
. Cercei shmekeri voinici de-ai lu` Nix. Si nu oricum, ci sans dinero. Iar cum don’soara Nix este posesoarea unui spirit comercial sanatos si bine inradacinat, Sinapsa s-a vazut nevoita sa scrie acest post, in care mai cu draga inima ar fi vorbit despre Tobica, o veche iubire platonica de-a ei.
Asadar, post speshal pentru don’soara Nix. Continutul? Sinapsa a avut o gama larga de idei in privinta lui, de la o poezea-slogan cu ritm si rima indoielnice pana la un dans tematic de sustinere. Din pacate, Sinapsa e o individa fara prea mari aptitudini in sfere inalte, asa ca o sa ma rezum la a explica de ce Nix este o persoana de interes pentru Sinapsa si de ce nu a tratat-o cu dispretul ce se cuvine in mod normal unei asemenea cereri odioase si pline de un mercantilism absolut repugnant. And a-one-two-three:
- Nix e posesoarea lui Tobica
- Si pe deasupra, furnizoarea de filme si muzica hackuite prin mijloace dubioase
- Nix mai joaca ocazional rolul de suport tehnic pentru o Sinapsa complet atehnica
- In calitatea la fel de ocazionala de Maica Tereza, Nix este persoana de legatura a Sinapsei cu calea cea dreapta, care o protejeaza atat de mana razbunatoare a Domnului, cat si de cea a organelor de politie sau a fiscului
- Nix poseda si o rabdare suficient de mare incat sa asculte si aburelile Malitiosului, si tanguielile Melancolicului
- Nix is a sugar-junkie!
- And, last but not least, Nix imi va face cercei gratis :>
There you go!
Si ce-ai mai facut?
Multumesc de intrebare, acum am o justificare pentru risipa de cuvinte. Am fost ipohondra, fricoasa, vinovata si m-a izbit o pofta nebuna de alergat. Nu te impacienta, era o pofta mai degraba pitsi decat ‘profunda’. Si spre seara, dupa ce am citit din ”Muntele vrajit” vreo 40 de pagini, l-am auzit pe Thomas Mann vorbindu-mi in cap si povestindu-mi gandurile si m-am simtit ca un personaj dintr-o nuvela pe care cu siguranta n-ar fi scris-o niciodata. Intai pentru ca nu sunt nici burgheza, nici artista . Si in al doilea rand…eh, in al doilea rand, nu prea am eu stofa de personaj. Si m-am mai gandit ca poate o sa-mi gasesc locul. Sau nu. Sau macar o sa supravietuiesc daca nu o fac. Mai tarziu cred ca m-am straduit sa ma preocupe mai mult o persoana cvasi-necunoscuta, doar ca sa scap de plictis, si am facut cateva presupuneri usor aberante, dar distractive, pana mi s-a facut somn.
Si nu mai stiu…
Ah ba da, si in momentul ala, Thomas Mann a inceput sa-mi repete de vreo cateva zeci de ori, ca un pick-up stricat, ca timpul e o “sora muta”. Si cand stii asta, ce rost mai are sa te uiti la ceas inainte sa adormi?
Am de multe ori senzatia ca sunt singura oita neagra intr-o mare alba de lana pufoasa. Mai mult, ma astept ca ele sa arate ingaduinta excesiva fata de statutul meu. Dar cateodata un membru binevoitor al turmei mai vine la mine cu dintii ranjiti si, dupa ce ma zgaltaie zdravan, imi mai arata cum de fapt el se vopseste si lui ii creste lana neagra la radacina. ‘Eh, fata draga, sa mai zici tu ca esti singura’. Ar trebui sa ma simt mai bine? Ei bine, nu. Mi-e rusine. Nu stiu daca pentru el sau pentru mine. Cred ca pentru el. De mine imi pare rau (ca orice veritabila oita neagra, nu pot sa am decat duiosii reflexive). Si atunci incep sa ma uit un timp suspicios la restul oitelor zambitoare. Dupa care uit. Si ma trezesc din nou in linistitoarea mare alba. Dupa care iar mai vad pe la vreo oita lana neagra mijita la radacini. Si iar mi-e rusine. Si incep sa ma simt vinovata. Poate pentru ca mi-au vazut mie lana a inceput sa le creasca si lor asa, neagra. Sau poate tot eu, cu mintea mea de oita neagra, nu-s in stare sa vad decat radacinile alea negre care arata ca jegul si care ma indispun teribil. Nu ca n-as fi eu toata plina, dar e neplacut sa vezi ca ce credeai a fi o anomalie e de fapt norma. Si cateodata mi se pare ca restul oitelor se uita la mine cu un aer malitioso-compatimitor : ‘Hai, fetito, fii serioasa! Pe ce lume crezi ca traiesti?’. Dar trece ceva timp si ma incearca asa o jena ca mi-a trecut prin minte asa ceva despre neprihanitii mei confrati si ma gandesc ca poate subconstientul meu umbla dupa pretexte care sa-mi justifice conditia de oita neagra de care sunt deplin responsabila.
Si uite-asa degeaba incerc eu sa ma conving ca lumea asta e un mare jeg spoit cu alb, pentru ca de fiecare data uit sau imi impun sa uit dupa cateva zile…
Taxonomie
Diagrame Euler, diagrame Venn, cercuri si cerculete, cutii si cutiute, sertare si sertarase. Aparent toata lumea e dornica sa-si ocupe locul undeva in interior. Intr-o diagrama. Intr-un cerculet. Intr-un sertaras. Oriunde. Numai sa nu ramana pe-afara, Doamne fereste! Sa nu cumva sa nu stie sa raspunda la intrebarea ‘Ce esti?’. ‘Cine esti?’ e secundar. Si de o importanta minimala. Conteaza in schimb sa stii in ce diagrame esti si in ce zone ale ei te plasezi. Nu se accepta ‘nu stiu’. Esti ceva. Trebuie sa fii macar intr-una din ele. Macar de ochii lumii. Daca nu esti intr-o diagrama n-ai personalitate. Pai cum sa definesti personalitatea unui om altfel decat prin cerculete? Stim de X ca e poet, liber-cugetator, betiv, nihilist si boem. Ecuatie rezolvata. Y e filantrop, politician, homosexual si geniu. Z e curva, drogata, rockerita, anarhista si nevrotica. Ii stim pe toti. X, Y si Z sunt elemente familiare. Sunt clasificati, ergo cunoscuti. Si odata clasificati, stim ca trebuie sa gandeasca si sa actioneze conform clasificarilor. In momentul in care apare un alt individ care nu prea are loc in nicio diagrama, ne speriem vag. E un intrus. Un strain. Trebuie facut ceva. Si atunci il introducem noi cu forta intr-o diagrama. Daca nu-i gasim loc in niciuna, ii facem o diagrama speciala : ‘Lipsit de personalitate’. Pentru ca strainii ne sperie.
Care sunt avantajele gandirii taxonomice? Ofera confortul caldut al pseudo-cunoasterii. Elimina necunoscutele. Reduce oamenii la cerculete. E linistitor. Pentru cineva care ii cunoaste limitele e chiar utila, pentru ca elimina o mare parte din oamenii seci si care oricum miros de la o posta a carne putrezita. Partea proasta e ca e mai greu sa scapi de rigorile ei care te impiedica sa-i cunosti pe ceilalti, cei mai putin suspecti . Pana ajungem sa stim un om il plimbam dintr-o diagrama intr-alta. Dar pe masura ce progresam, ne dam seama ca e cvasi-inutil. X nu e poet, liber-cugetator, betiv, nihilist si boem. A incetat sa fie clasificarea seaca si moarta. E altceva. E un om viu si ireductibil. Un om care abia acum a inceput sa traiasca pentru noi. O forma de viata care ne sperie si ne incanta. Problema e ca e greu sa mergi pana la capat si sa scapi de sub tirania clasificarilor. Mereu te sperie ceva pe parcurs. Si adevarul e ca nici nu ai rabdare. Asa ca nu ajungi sa cunosti prea multi oameni.
Cel mai rau e ca multi aplica taxonomia asupra lor. Se simt obligati sa se stie incadrati in anumite categorii. Se sinucid cu buna stiinta, pentru ca nu se cuvine sa fie altfel. In fond, viii sunt infinit mai inspaimantatori decat mortii.
