Mr Poster is back :))
Apropo de afise, anunt pentru locuitorii Craiovei. S-au intors afisele scrise cu marker negru pe foi de matematica. Mai tineti voi minte ‘Mi se incalca drepturile omului, cer asistenta juridica 072X XXX XXX’ ? Sau ‘Zidar, caut loc de munca’ ? Eh, omului nu i se mai incalca drepturile, nici zidar nu mai e. I-auziti ce spune in ultimul afis :
‘PERSECUTAT POLITIC. CAUT LOC DE MUNCA’ 
) 
Una din placerile mele
“Foarte probabil, exista in mod firesc o oarecare doza de absurditate intr-o emotie sincera, dar zau ca nu-mi pot inchipui de ce ar trebui sa fie asa, in afara de cazul cand omul – acest locuitor efemer al unei planete insignifiante-, in pofida tuturor chinurilor si stradaniilor lui, ramane doar o gluma a unei minti eterne”
Imi place Somerset Maugham de cand l-am descoperit, adica de prin clasa a 8-a. Pe atunci citeam un volum numit ‘Ploaia si alte povestiri’. Ma relaxa. Stilul usor ironic, umorul englezesc, care imi creeaza tot timpul o stare aparte (o incantare pe care nu am cu ce sa o aseman si pe care n-as da-o pe 1000 de momente in care rad in hohote) si subiectele abordate erau pe gustul meu. Tin minte si acum ‘Zmeul’, pe care am citit-o in tren si ‘Lordul Mountdrago’. Ah da, si ‘Taipanul’ si ‘Inainte de petrecere’. Fie ca actiunea se petrecea in Londra, fie in atmosfera exotica a coloniilor britanice, toate imi placeau in egala masura. Si acum cand scriu despre ele simt ca ma incearca aceeasi incantare ca si atunci cand le citeam.
Acum 2 saptamani, in timp ce ma invarteam printre cartile expuse la libraria scolii – habar n-am care e numele ei oficial-, am vazut o carte de el numita ‘Placerile vietii’ (in original ‘Cakes and ale’) , pe care nu m-am putut abtine sa nu o cumpar si bine am facut. Pentru ca am redescoperit senzatia de detasare pe care mi-o provocau scrierile lui. Povestea, desfasurata pe 2 planuri, unul retrospectiv si unul prezent, este relativ simpla si e mai degraba un pretext pentru o analiza satirica a lumii literare si a societatii in general. La moartea scriitorului Edward Driffield(despre care multi au zis ca ar fi fost inspirat de Thomas Hardy) , naratorul este rugat de un alt scriitor, Alroy Kear, sa ii ofere detalii despre anii de obscuritate ai acestuia si despre prima sa casnicie cu Rosie, o femeie de conditie simpla care ii este infidela, dar a carei prezenta, fermecatoare in simplitatea ei, este unul din elementele care dau savoare romanului. Pe acest fundal, naratorul ilustreaza ipocrizia, interesele si oportunismul literatilor. Dar Maugham nu face nici pe departe pe lupul moralist (in ‘Prefata autorului’, marturiseste ca unele trasaturi ale lui Alroy Kear -exponentul acestei societati- au fost inspirate chiar de propria-i persoana) , ci numai comenteaza cu o indulgenta ironica si oarecum cinica aceste aspecte.
Am citit cartea zambind, am inchis cartea zambind, avand senzatia ca, la urma urmei, nimic nu are o prea mare importanta, senzatie care mereu imi confera o siguranta amuzata…
