Vine, vine priiiimavaraaaa
Da, stiu…e un alt entry de sezon 
) Vine, vine primavara 2008 [cred ca am mai scris despre primavara si in 2007]…si odata cu primavara revine si o oarecare logoree aberanta a Sinapsei. Malitiosul nu mai hiberneaza, Melancolicul se resemneaza si uite-asa Sinapsa nu se mai simte chiar atat de sufocata ca inainte si incepe un proces inversunat de contrazicere a tot ce a debitat pe perioada unei ierni luuuuuungi. Sau nu? Ei…Sinapsa se pricepe de minune sa penduleze intre doua extreme.
E o senzatie de libertate ciudata in toata lumina asta, e un hohot de ras sardonic care te face sa nu te gandesti la consecinte si sa-ti bati joc cu nerusinare de toti si de toate intr-un mod aparent copilaros. Ei, fluturasi, pregatiti-va sa nu mai aveti aripioare!
Zambiti, va rog!
Sigur, nu suporti orasul asta prafuit nici macar atunci cand lumina de sfarsit de februarie ii da un farmec decadent. Iti provoaca un ras isteric si usor fortat toti acesti bieti nebuni de azil care paralizeaza circulatia si se cred Mihai Viteazu. Te obosesc dusurile reci pe care ti le servesc zilnic ceilalti si ochelarii de cal pe care esti nevoit sa ii porti. Bineinteles, n-o sa ajungi niciodata sa-ti depasesti conditia de rob al vitezei de 100.0 Mbps. Stii ca nu ai vocatia tragicului in sange si nu iti vei putea niciodata asuma un destin care sa faca din prabusire un scop in sine, oricat ti-ai dori. Pe scurt, iti constientizezi mediocritatea fara a o recunoaste. Totusi, iti construiesti din cand in cand ridicole castele din carti de joc in care comanzi cu autoritate doiarilor de trefla, dispretuindu-i. Si asta te face sa te simti mai bine, mai inaltat sufleteste. De cate ori vreun uragan iti devasteaza meticuloasa si stupida constructie, simti o sfasiere interioara ingrozitoare. Dar te-ai obisnuit. Te-ai obisnuit cu umilintele atat de mult incat in locurile cu vanatai nu mai simti nimic si asta te mira. Uneori simti clipocitul lacrimilor pe care le-ai inghitit si vuietul unor tipete pe care nu le-ai scos niciodata. Ii vezi pe altii plangandu-si fostele lor castele si cersind fara jena maruntisul meschin al milei celorlalti si atunci un cutit rece iti deseneaza un zambet ironic si dispretuitor pe fata si simti cum incepe sa ti se recladeasca edificiul. Evident, e si asta un alt soi de meschinarie. Ei bine, macar tu stii prima porunca a unui decalog pe care abia de curand ai inceput sa-l descifrezi.
Zambiti, va rog! Dumnezeu va face poza!
