Suieratul vineri, Mar 14 2008 

Dileme neuronale and Melancolicu` and Nimicuri sinapsa 1:33 am

…In mod ciudat, panza relativ densa a intunericului inconjurator fusese taiata. Zidul avea o fisura, iar suieratul…suieratul o speculase. Parea ca vine de foarte departe, din niste maruntaie nebanuite ale constiintei. Venea in mod clar de dincolo de luminile tremuratoare. Din gara, de parca gara ar fi fost un surogat de sirena cu vocea inalta si innebunita de o emotie cel putin bizara…gara…da…gara…trenul…rotile, rotile, zgomotul lor…si aerul sarat, o presimtire a ceea ce urma…5 dimineata si vesnica emotie viscerala…tremurul nervos…si rotile trenului… Latratul cainilor…frica…geamul deschis, aerul taios…si apoi ciulinii striviti sub soare…si bizarerii metalice…si pregnanta amplificata a aerului salin…si apoi caldura lasciva, tremuratoare, nisipul scurgandu-se incet-incet, dar totusi cu o perseverenta de-a dreptul agasanta…Febra…geamul blocat, si alta caldura…sumbra, degradanta, avand un usor iz de sala de asteptare a unui spital aglomerat…cartile prajindu-se si parca topindu-se in nisipul rabdator si fierbinte…aerul melancolic-trivial la apus…vuietul noaptea…solzi vesnic alunecand printre degete…Si, si, si…mai presus de toate…extazul fluidului…submersiunea…alunecarea, unduirea, ochii larg deschisi, de peste minunat…fiorul…Ah, cum sa se lege? Nenorocit domino…bucati de puzzle haotic risipite printr-un labirint suficient de complicat oricum…

Si iar nodul in gat, plansul…dorul dupa lumea aceea dezordonata, usor morbida, vesnic compusa si recompusa din manunchiuri de senzatii, din fasii de zambete, crampeie de lacrimi, din culori invalmasite si instantanee stangace…

 

Nu duminică, Mar 9 2008 

Melancolicu` and Nimicuri sinapsa 11:31 pm

O banca pe un pamant zguduit de rotile tramvaiului care se prelinge alene, asemanator unui monstru sictirit. Acolo sta ea si zambeste oarecum absent. Ii place aerul de dupa ploaie…ii patrunde incet prin caile respiratorii, se infiltreaza in sange, se revarsa cu o forta ciudata, sparge cu impertinenta barajele menite sa protejeze cele 10 cercuri ale sufletului ei.

Doi ochi taiosi, de un albastru otelit, urmati de cearcane vinetii care se pierd printr-un degradeu in albul fetei, o privesc nepasator dintr-o balta. Dar nu le da atentie. Acum trebuie sa-si formuleze o negatie riguroasa si sa-si recompuna pasarea Phoenix dintr-o cenusa postapocaliptica. Negatia…ah, negatia e usoara…E usor sa negi…totusi, ce pastreaza? Balta cu ochii cenusii, in mod cert…va fi…temelia. Dar nu, nu, nu…deocamdata trebuie sa ignore constructia. Trecatorii… trecatorii…trebuie negati cu vehementa. Sau nu toti? A inceput sa iubeasca saltimbancul hedonist, copilul abatut, sfantul ratat. Pe ei nu ii va nega deocamdata. Orasul…nu il poate nega acum…e prea tarziu…soarele a aparut si il scalda intr-o lumina vibranta, in care simti un tremur nedefinit de picaturi rosiatice. Ah, lacrimile…cum sa uite de ele? Trebuie negate…desi sunt atat de concrete acum, cand i se preling sfidator pe obraji, scotand un vuiet asemanator cu cel al tramvaiului. Iar acum se pierde…undeva…intr-un pat alb la fel ca sufletul ei pe vremea cand nu era o cochilie cu 10 cercuri…si o mana calda ii atingea parul…si nu indraznea sa se miste, sa rasufle, ca sa nu piarda patul, sa nu piarda mana…Dar…dar, s-a complicat totul…Si acum trebuie sa nege. Neaga lacrimile. Neaga masinile, neaga vocile inecate in grasime, neaga fibra optica, LCD-urile…neaga cu inversunare petele de ulei, reclamele luminoase…Pana cand ramane orasul pustiu…si soarele…si saltimbancul, copilul si sfantul. Trage aer in piept…Acum incepe reconstructia. Baroc, gotic, renascentist, romanic, rococo? Ii vine sa rada si vede zambetul complice al saltimbancului. Ce Phoenix pricajit va iesi!

Totusi, va construi o biserica, va sarbatori invierea asa cum se cuvine…Poate il va ruga pe copil sa cante si un ‘Hristos a inviat!’…

 

Bufoniada luni, Mar 3 2008 

Crampeie din cotidian and Malitiosu` and Manii and Masti and Nimicuri sinapsa 11:33 pm

Hei, ce ploaie si ce vant! Si ce drumuri, si ce cruci! Bing bang! Eheeei…si ce animale moarte, ciudate ca niste marionete turtite, umede si rosiatice. Dar stai…incurc…asta…asta…se intampla intr-o zi cu soare. Animale moarte intr-o zi cu soare, pe langa indicatoare fosforescente.Viteza ucide. Cred ca si bietele creaturi ar rade isteric daca ar avea cum. Viata are prioritate. Evident, evident =))

Si cred ca in alta zi era si mirosul de monoxid de carbon si tactica pamantului parjolit si toti acesti piromani, romani pana in maduva oaselor.

Ei, si acum ploua…razant.  Si stropii se apropie intr-un slow motion lasciv de parbriz. Si eu stau si ascult melodiile insipide de la radio. Si ma uit la picaturile nerusinate, care parca au devenit fosforescente. Si un flux fierbinte ma traverseaza cu o viteza inspaimantatoare. Ventriculul stang, atriul drept…ventriculul drept, atriul stang. Viteza ucide. Oare unde am mai auzit asta? Nts, n-am nimic. N-am nevoie de consolari si intrebari stupide. Chiar conteaza daca am depasit granita? Sigur, imi veti spune ca viata are prioritate, ca fluxul asta nu e bun de nimic, ca trebuie sa intretin conversatii insipide cu voi, sa rad si sa glumesc. Ei, o fac cam des! Acum ma obositi.

Vreau sa ma gandesc la cruci. ‘Ion Ionescu, nascut intr-o zi secetoasa in cuptor 1952. Zidar in Spania, posesor al cartii de identitate seria XX numarul 000 000, al unei neveste + 3 copii elemente anexe. Facut afis de o limuzina.’ Cam asta iti sugereaza crucile. O serie intreaga de Ioni. Triviale si ciudate, ca niste buruieni rasarite din pura intamplare pe marginea autostrazii si pe care cainii isi fac nevoile…Ti-e cam greu sa te gandesti la ceva mai mult de atat cand le vezi. Iti poti inchipui o serie intreaga de Ioni, variatiuni pe aceeasi tema ale aceluiasi Ion al secolului XXI.

Cred ca incep sa adorm…Si vad animale moarte, picaturi fosforescente, pamant parjolit, grimase plombate si…si…cru…cru…cruci! Asa, vezi ca stii? O sa ma trezesc in aceeasi Romanie pitoreasca, din cate se pare…

Viteza ucide, ce n-ai inteles?