Lumea si clopotul de sticla
N.B. : Acest post nu se vrea nici pe departe a fi o recenzie 
Voi incepe cu o afirmatie cat se poate de banala si care va suna a cliseu : niciodata nu m-am regasit intr-o masura atat de mare in personajele unei carti. Ba mai mult, niciodata nu mi-am regasit lumea intr-o masura atat de mare in lumea unei carti. Nu lumea livresca, care, cum ar spune Michele, este ‘tragica si sincera’, nu lumea care iubeste, ci lumea in care traiesc. Lumea care NU este sincera, lumea care NU este tragica, lumea care NU iubeste. Lumea care este banala, lumea in care nu capeti consistenta decat in momentul in care iti pui o masca. Lumea in care simulezi sentimente si iti cizelezi simulacrul pana la perfectiune. Lumea care NU se schimba.
Cinci personaje care fac conjecturi referitoare la ceilalti, incapabile fiind de a evada din propriul univers si de sub tirania propriilor obsesii. Mariagrazia – vaduva patetica ce incearca cu disperare sa-si pastreze amantul, Leo – oportunistul cinic si afemeiat, Lisa – femeia trecuta care viseaza la o dragoste ‘pura’ cu adolescentul Michele, Carla – fata obosita de lumea in care traieste si care isi doreste cu disperare o ‘viata noua’, Michele – tanarul exasperat de luciditate si de constiinta propriei indiferente. Mama, amantul, copiii, rivala – cinci masti care se schimba printr-un joc subtil si carnavalesc. Finalul nu prezinta nicio minune, nicio revelatie naucitoare care sa sparga clopotul de sticla al indiferentei, ci aduce cu sine numai resemnarea la conditia de masca.
Sinceritatea dispare, emotiile isi pierd sensul si devin simple notiuni, iar omul modern, rupt de transcendent, nu mai are decat doua alternative : sa fie o papusa ce functioneaza automat, mecanic, fara a-si constientiza conditia sau sa traiasca vesnic torturat de aceasta, intr-un efort disperat si lipsit de speranta de a o depasi si de a gasi o fisura in zidul indolentei…
Nu de putine ori, m-am simtit insensibila la probleme care ar fi trebuit sa ma preocupe. Nu de putine ori, mi-am privit viata cu pasivitatea cu care as fi privit un spectacol prost regizat. Nu de putine ori am simulat stari sau am facut eforturi disperate de a-mi impune anumite sentimente pentru persoane care altminteri m-ar fi lasat rece, si asta numai pentru a ma convinge ca traiesc, ca duc o existenta normala…
Nu stiu unde si cum traiti voi, dar eu am senzatia ca existenta mea e inglobata intr-o lume in care oamenii iubesc dintr-o acuta lipsa de ocupatie, discuta doar ca sa aiba cu ce sa-si umple timpul si, in general, fac lucrurile doar ca sa le faca. Nu arat cu degetul, si eu fac parte din randul lor. Eu sunt una dintre persoanele pentru care, intr-adevar, viata nu se schimba. Fie ca vorbesc sau ca nu vorbesc cu cineva, fie ca fac sau nu fac ceva, inevitabil revin in acelasi loc mereu…
Vecernia
Era duminica. Duminicile sunt mereu frumoase, nu-i asa? Si erau 3, da, 3…stateau, mancau seminte cu evlavie. 3 cuvioase subtirele, imbracate in camasi in carouri. Ascultau si ciocoteau. Impasibile, drepte si tacute.
Un batranel se invartea in cerc…pe jumatate teapan, cu o privire care parca ar fi fost vidata de orice fel de continut. Revenea periodic cu acelasi mers sacadat de jucarie stricata…
Numai cercurile noastre nu se vedeau prea bine, asa decolorate de soare cum erau. Stiai ca nu am mai vorbit de multe, multe duminici? Asa ca mai vorbeam acum din cand in cand. Despre vise, despre copilarie, despre carti, despre toate aiurelile posibile si imposibile. Vorbeam asa…lung si dezlanat, ca toata ziua aia de inceput de vara. Si ca de obicei, simteam o vaga parere de rau…bineinteles, habar n-am din ce motiv. Poate imi parea rau pentru ca nu eram eu ziua aia, ca nu participam nicicum la ea, ca vantul batea oricum si fara mine, ca ma traiau pe mine mereu aceleasi duminici caldute. Da, cred ca de-asta…Dar se dizolva repede in moleseala aia care-mi taragana cuvintele si le invalmasea. Cred ca eu vorbesc mereu despre aceleasi lucruri, nu-i asa? Nu-i asa ca in fiecare seara ma pomenesc in acelasi loc, spunand aceleasi lucruri cu aceleasi sunete lenese si boeme, ascultand aceeasi slujba? Nu-i asa ca… Ah, am uitat. Nu cred ca era ceva semnificativ, oricum…Niciodata nu spun lucruri semnificative…Sunt prea plictisita, prea obosita si mai ales prea indiferenta…
Dar nu-i asa ca si voua va plac duminicile?
And now what?
Cu ultimul post se pare ca am ajuns la un soi de punct terminus. Pentru ca mi-am dat seama ca eu nu o sa inteleg niciodata ce sunt din tot ce scriu, ci numai ce am fost (‘ah, draga mea, nu te credeam capabila de atata profunzime!’ …asa grait-a Malitiosul) . Si ii voi pacali si pe altii, care vor crede ca eu am fost si sunt ce scriu pe-aici. Eroare, dragilor! Nu mi-e sila de voi si nu va dispretuiesc asa cum scriam mai demult, zau! De ce mi-ar fi? Jucam impreuna, nu-i asa? Eu intotdeauna am fost pentru colegialitate. Suceala? Lipsa de incredere in mine insami? Ipohondria? Nu sunt ale mele! Poate sunt ale unora dintre voi, eu am stiut sa ma folosesc de foarfeca asa cum trebuie…
Tot ce va cer e sa va prostiti si voi cu mine din cand in cand…Nu o sa va iau in serios pe voi si nici voi pe mine. Mastile sunt gata, sa inceapa balul!
Draga domnule, dumneata ma confunzi
Ah, da…nicio problema, domnule, nu ma supar. Eu nu ma supar niciodata… Nu, nu, nu, vorbesc cat se poate de serios. Eu nu sunt fata aceea. Niciodata n-am vorbit despre apusuri manjite, nebuni deliranti, nuante de cenusiu sufocat, caleidoscoape de amintiri…Si cu atat mai putin despre ceea ce dumneata insisti sa numesti ‘neliniste metafizica’. Nu domnule, eu nu sunt poeta si nici nu vreau sa fiu. Ma plictisesc teribil, atata tot. Am invatat sa ma dezic de ele, domnule. Care ele? Domnule, am uitat. Nu, chiar nu sunt eu. Mi s-a spus ca seman, dar nu… Mai descompun din cand in cand lumea si o reordonez, dar asta nu inseamna ca o iau sau ca ma iau in serios. Si cu atat mai putin dumneata ar trebui sa iei toate astea in serios. Ah, cat ma bucur ca ne-am inteles, draga domnule! De-acum incolo vom putea discuta asa cum se cuvine…
