Era duminica. Duminicile sunt mereu frumoase, nu-i asa? Si erau 3, da, 3…stateau, mancau seminte cu evlavie. 3 cuvioase subtirele, imbracate in camasi in carouri. Ascultau si ciocoteau. Impasibile, drepte si tacute.

Un batranel se invartea in cerc…pe jumatate teapan, cu o privire care parca ar fi fost vidata de orice fel de continut. Revenea periodic cu acelasi mers sacadat de jucarie stricata…

Numai cercurile noastre nu se vedeau prea bine, asa decolorate de soare cum erau. Stiai ca nu am mai vorbit de multe, multe duminici? Asa ca mai vorbeam acum din cand in cand. Despre vise, despre copilarie, despre carti, despre toate aiurelile posibile si imposibile. Vorbeam asa…lung si dezlanat, ca toata ziua aia de inceput de vara. Si ca de obicei, simteam o vaga parere de rau…bineinteles, habar n-am din ce motiv. Poate imi parea rau pentru ca nu eram eu ziua aia, ca nu participam nicicum la ea, ca vantul batea oricum si fara mine, ca ma traiau pe mine mereu aceleasi duminici caldute. Da, cred ca de-asta…Dar se dizolva repede in moleseala aia care-mi taragana cuvintele si le invalmasea. Cred ca eu vorbesc mereu despre aceleasi lucruri, nu-i asa? Nu-i asa ca in fiecare seara ma pomenesc in acelasi loc, spunand aceleasi lucruri cu aceleasi sunete lenese si boeme, ascultand aceeasi slujba? Nu-i asa ca… Ah, am uitat. Nu cred ca era ceva semnificativ, oricum…Niciodata nu spun lucruri semnificative…Sunt prea plictisita, prea obosita si mai ales prea indiferenta…

 

Dar nu-i asa ca si voua va plac duminicile?