Incerc de la o vreme incoace sa traiesc in intervalul dintre doua batai succesive de pendul. E una din putinele mele ambitii, pornita dintr-o convingere care merge mana in mana cu un fel de disperare superstitioasa. Pana acum cateva zile nu mi-a reusit. Acum imi iese. Si e al naibii de deprimant. Drumul drept. Asfaltul care-ti sta fix sub talpi. Fara nostalgii caldute. Fara asteptari entuziaste sau pline de angoase. Eu si sireturile pe care le fixez in permanenta. Eu si asfaltul. Ce asfalt? Eu si echilibristica pe o sarma care da o minima iluzie de continuitate. Totusi, nu vreau sa ma uit spre capatul ei. Un capat care s-ar putea in ultima instanta sa nici nu existe. In fine, gata cu metaforele.
Ideea era alta. Doar cand te uiti la sireturi si numai la sireturi pentru ceva timp incepi, incetul cu incetul, sa deslusesti vidul de sens care se intinde dincolo de sarma. Vidul care iti inunda in fiecare zi plamanii. In care inoti zi de zi si pe care te straduiesti sa-l acoperi. Cu idealuri, cu scopuri, cu pasiuni, cu interese, cu rude, cu prieteni, cu iubiri, cu nervi, cu depresii, cu lacrimi, cu hohote de ras, cu alcool, cu tigari, cu ciocolata, cu ziare, cu reviste, cu cataclisme, cu romane, cu Biblia, cu Dumnezeu, cu mai stiu eu ce. E un paravan dincolo de care nu se afla nimic in ultima instanta. Dincolo de care incepe vidul de sens din care n-ai incetat niciodata sa faci parte. Pe care vrei sa-l uiti. Si atunci te agati de oameni. Iti faci prieteni din ei. Uneori te indragostesti de ei. Ii scapi. Si plangi. Nu dupa ei, ci dupa paravanul frumos decorat care statea intre tine si neant.
Vidul asta de sens ma obsedeaza. Ma gandesc la el ori de cate ori nu mi-e prea frica sau prea lene sa o fac. Pentru ca, atunci cand nu ma complac intr-o viata calduta la adapostul paravanelor, mereu ma plimb printr-un labirint. Si mereu ma izbesc de ziduri. Ziduri, nu paravane. Poate ca nu exista niciun sens si vesnic trebuie sa bat aceleasi coridoare. Dar, in fond, am ceva mai bun de facut decat orbecaitul asta? Nu prea. Presupun existenta unui sens mai degraba datorita faptului ca mi-e infinit mai greu sa accept si sa inteleg o negatie totala decat din cine stie ce convingere. Asa ca iau de buna ideea ca e ceva care e mai puternic decat vidul. Nu paravanele. Altceva. Ceva care intr-adevar sa se lege. Care sa aiba sens. Si de cand bajbai eu prin labirintul asta mi s-a nazarit de cateva ori ca poate ceva-ul asta e in lumea fara tine. Fara problemele tale meschine, fara frustrarile tale, fara ambitiile si orgoliile tale. Teoretic intuiesc asta, pentru ca e singura cale pe care n-am incercat-o. N-am reusit niciodata sa uit de mine si nici macar n-am depus vreodata un mare efort sa o fac. Pentru ca apar paravanele care iti spun ca e ridicol. Si cred o sa-mi ia ceva vreme sa o fac, in cazul in care o sa fiu vreodata in stare de asta. In mine zace un mic monstrulet meschin si al naibii de insensibil si cerebral. Si cred ca si in voi, numai ca eu l-am lasat sa ma acapareze.
Ei, dragii mei confrati intru egoism, ce ziceti, o sa iesim vreodata de-aici?
