Am de multe ori senzatia ca sunt singura oita neagra intr-o mare alba de lana pufoasa. Mai mult, ma astept ca ele sa arate ingaduinta excesiva fata de statutul meu. Dar cateodata un membru binevoitor al turmei mai vine la mine cu dintii ranjiti si, dupa ce ma zgaltaie zdravan, imi mai arata cum de fapt el se vopseste si lui ii creste lana neagra la radacina. ‘Eh, fata draga, sa mai zici tu ca esti singura’. Ar trebui sa ma simt mai bine? Ei bine, nu. Mi-e rusine. Nu stiu daca pentru el sau pentru mine. Cred ca pentru el. De mine imi pare rau (ca orice veritabila oita neagra, nu pot sa am decat duiosii reflexive). Si atunci incep sa ma uit un timp suspicios la restul oitelor zambitoare. Dupa care uit. Si ma trezesc din nou in linistitoarea mare alba. Dupa care iar mai vad pe la vreo oita lana neagra mijita la radacini. Si iar mi-e rusine. Si incep sa ma simt vinovata. Poate pentru ca mi-au vazut mie lana a inceput sa le creasca si lor asa, neagra. Sau poate tot eu, cu mintea mea de oita neagra, nu-s in stare sa vad decat radacinile alea negre care arata ca jegul si care ma indispun teribil. Nu ca n-as fi eu toata plina, dar e neplacut sa vezi ca ce credeai a fi o anomalie e de fapt norma. Si cateodata mi se pare ca restul oitelor se uita la mine cu un aer malitioso-compatimitor : ‘Hai, fetito, fii serioasa! Pe ce lume crezi ca traiesti?’. Dar trece ceva timp si ma incearca asa o jena ca mi-a trecut prin minte asa ceva despre neprihanitii mei confrati si ma gandesc ca poate subconstientul meu umbla dupa pretexte care sa-mi justifice conditia de oita neagra de care sunt deplin responsabila.
Si uite-asa degeaba incerc eu sa ma conving ca lumea asta e un mare jeg spoit cu alb, pentru ca de fiecare data uit sau imi impun sa uit dupa cateva zile…
