Si pentru ca de fiecare data cand jinduiesc intens dupa punctul ala fix care sa ma ajute sa rastorn pamantul, sau hai, ca nu sunt eu o mare ambitioasa, macar sa-l deplasez acolo cu un grad-doua, ma pomenesc izbita de o anxietate viscerala, combinata cu un fel de speranta infinitezimala si complet nejustificata, mereu imi pun intrebarea cand si unde s-a produs declicul. Ce miscare subtila si imperceptibila a dus la naruirea echilibrului ala instabil? Cand Dumnezeului am comis propriul meu pacat originar? Pentru ca oricine ramane cu amintirea Edenului. In cazul meu, e vorba de loc`sorul ala cu multe, multe puncte fixe, de o impecabilitate atat de diabolica si de fragila, incat orice miscare ai face, se prabuseste irevocabil. Si cum sa nu te tenteze gandul de a incerca dinamica lumii asteia ? Si pana la urma te incumeti si o faci, si s-a ales praful de portelanul fin al unei lumi coerente si perfect ordonate. De-acum inainte stii. Stii ca, pe orice ai fi mizat, n-aveai cum sa castigi. Fiindca nu puteai sa alegi decat fie sa ramai nemiscat intr-o lume perfecta, fie sa te misti intr-un haos in care nu mai are nicio importanta ce faci.
Stai cateva momente, respiri adanc, si te uiti cu ochii carpiti de somn in jur. Si atunci incepi sa-i vezi mai bine pe ceilalti. Ii vezi ca se misca, deci si-au pierdut si ei paradisul. Si totusi se comporta ca si cum inca ar mai avea parghii si scripeti si ca si cum ar putea intr-o zi sa rastoarne pamantul. Aiurea. Au in continuare reguli. Gandesc in sabloane, care sunt un fel de surogat pentru punctele de sprijin pierdute. Le e peste mana sa accepte ca totul se schimba de la un moment la altul. Pentru ei trenul in statia X e totuna cu acelasi tren in statia Y sau cu acelasi tren deraiat. Daca in 51 % din cazuri ai fost cineva, vei ramane aceeasi persoana in restul de 49 %. E mai comod. La fel cum e mai comod sa faci mistouri cu doze mici de venin in ele sau sa zici grosolanii glumete decat sa fii sincer intr-un mod uman. De fapt, asta nu inteleg eu. Cum de multi si-au pierdut si umanitatea odata cu paradisul. Teoretic, una ar trebui sa o continue pe cealalta. Dar nu, ar fi prea obositor. E mai usor sa ne disipam energia in alte aiureli pe care le gasim “practice” sau “concrete” si sa ne facem de lucru cu punctele de sprijin inventate.
Si pentru ca uneori ti se taie de tolerat teatrul asta vulgar pe care la urma urmei nici nu-l intelegi, te pomenesti ca ai ramas singur intr-o lume care ar putea foarte bine sa nici nu existe si cu care totusi trebuie sa te descurci fara sa te pierzi pe tine.
