Arhiva categoriei
Mai jos aveţi lista tuturor intrărilor din Manii categorie.
Stop motion
Ma tarasc de 1000 de ani pe-aici. Azi, cel putin, asa e. Maine o sa fie doar 2. Sau 5. Sau o luna. Habar n-am. Nu ma intereseaza cifrele decat in masura in care le percep, iar azi ploaia a apasat atat de greu incat m-a facut sa le simt. Sa-mi simt toate tarsaielile si ezitarile si pasii nanometrici. Si blestemata de carapace lichida. Pe care si pe-asta o port tot de 1000 de ani. Zidurile nu se fisureaza de 1000 de ani si totusi de 1000 de ani lumea tot face implozie. Si tot de 1000 de ani nu am dreptul sa vorbesc. Nu stiu daca maine o sa pierd toti anii astia sau pur si simplu o sa se scuture de ploaie si-o sa devina mai putin grei.
Azi stiu doar ca acum 1000 de ani m-am trezit si ca de-atunci tot ploua.
3.
Una mi-a indesat pe gura un prosop imbibat pana la refuz cu cloroform, iar alta mi-a zis ca o sa alerg toata viata dupa un bisturiu care sa ma doara. Si, ca sa fie distractia mai mare, a treia a spus mustacind ca o sa fiu o mare nehotarata. Cea mai mare. Ca o sa pendulez vesnic intre ura de cloroform si teama de bisturiu. Dupa care mi-au dat un bobarnac si au inceput sa rada.
Evident, idealizez in momentul asta. La drept vorbind, eu una nu cred ca saracele de ele s-au gandit asa departe si nici nu cred ca le interesa prea mult. Ce stiu eu, or fi baut si o tuiculita-doua inainte cat sa se incalzeasca si sa uite de frigul ala monoton din care pescuiau luminite cu momeli roase de vreme. Ideea e ca, asa cum au spus ele in sictir, asa a fost.
Ei, acum nu va ganditi ca treaba cu cloroformul presupune ca nu simt bisturiul. Aici e hiba. Il simt, dar nu ma doare. Ceea ce, dincolo de un anumit punct, e chinuitor. Un chin curat, igienic, fara spaime si angoase, ca o insomnie in noaptea polara. Dupa o vesnicie in care nu-i simti decat apasarea, se strange in tine lent si agonizant dorinta sa-i simti taisul. Stii ca trebuie sa existe bisturiul suficient de ascutit cat sa invinga rezistenta letargica a cloroformului. Stii si unde ar trebui sa taie, pentru ca in locurile alea mai simti o parere de puls. Si-ti vine sa urli. Dar n-o faci, pentru ca totusi ti-e frica. Ti-e frica de responsabilitatea durerii. Vrei sa vina independent de tine. Dar nu vine niciodata fara tine.
Si esti mereu intr-o stare de provizorat. Pentru ca taieturile astea boante sunt ca si inexistente. Stii ca n-ai cum sa ramai asa, dar ca sa te operezi definitiv ar trebui sa gasesti lama perfecta, pe care o cauti fara tragere de inima si de care ti-e frica pana la inghet.
De fapt, vorbesc prostii, ce frica? Cloroformul ti-o rezolva si pe-aia in timp.
Alternativa
Dupa ce a ratat voluntar ceea ce don’soara June a prezentat sugestiv in al ei Say hey there, Sinapsa prezinta varianta proprie a unui debut de an scolar ce se anunta tumultuos (?). Asadar, un 14 septembrie 2009 de nimic :
In virtutea anumitor dereglari de ordin chimic (?!) din organismul Sinapsei pe care nici ea nu le intelege, Sinapsa are dimineti in care se mai trezeste pe la 5-6, nu poate sa adoarma la loc, mediteaza la o problema existentiala mai mult sau mai putin complicata, iar in vreo ora adoarme si viseaza chestii demne de un tablou de Bosch pan` la vreo 11-12. Dar asta-i alta poveste.
Ideea ca dimineata asta a fost una din ele, iar problema existentiala complexa abordata astazi a fost :drums: Dumnezeu (!). Un domn altminteri respectabil, dar mult prea inconsecvent ca sa o convinga pe Sinapsa. Sau pe altii. In vremurile bune, era mai autoritar, avea delegati fiorosi prin care se impunea si avea un succes destul de mare gratie anumitor tehnici persuasive brutale si a gradului redus de alfabetizare. Dar, ce sa-i faci, vremurile se schimba, si domnul nostru a trebuit sa se conformeze. Vorba ceea, secolul vitezei, free world si alte bazaconii. Si a devenit mai flexibil. Si-a angajat niste piaristi buni de condei si specializati in tehnici de marketing si din batranul incruntat si anacronic care tuna si fulgera, actionand dupa o logica obscura inchisa intre peretii vreunei abatii medievale, a devenit brusc un personaj binevoitor, detinator de diploma in psihologie, cu o aura de autor de carti de self-help. Si, constient de faptul ca omul modern nu mai are nevoie de inca o povara, a gasit de cuviinta sa-l elibereze de povara responsabilitatii, treaca de la El. Pentru ca, nu-i asa, daca stii sa-L recunosti intr-o punga dusa de vant si sa vorbesti cu El, esti salvat. Daca Il vezi in vreo coincidenta idioata care te scapa dintr-un rahat, esti mantuit. Nu conteaza ca ai ramas acelasi camatar jegos si meschin si ca te vinzi non-stop pe toate planurile pe niste dobanzi infernale. Sau ca ai albit nu stiu cate funduri de la atata pupincureala si sa scapi de ratele de la banca si sa faci bani e tinta ta suprema. El stie sa ierte, ca, deh, e economie de piata si altfel ii pica businessu`… Si…
Eh, dupa acel ’si’ n-a urmat mare lucru, in afara de ganduri si mai dezlanate decat alea despre Dumnezeu, a caror sinteza mai coerenta am facut-o mai sus. Dupa care au urmat visele boschiene. Trezirea, ciocolata calda, uitatul pe pereti si mai pe seara iesirea intr-un Patrick’s pustiu. Si acum clampaneala asta cvasi-inutila.
Asta e alternativa de nimic a Sinapsei.
Astazi.
Astazi nu urasc pe nimeni. Si nu cred in nimic [de parca as fi crezut vreodata]. Dar am senzatia ca as putea sa fac orice. Sau, ma rog, am avut presimtirea senzatiei. Scurt si electrifiant. Aproape fiziologic. Dar a trecut. Sau nu, e tot astazi. Si astazi astept, desi urasc asteptarile.
In momentul asta as vrea sa traiesc la tarmul marii. Pentru ca acolo, nu-i asa? , e mereu astazi.
Am de multe ori senzatia ca sunt singura oita neagra intr-o mare alba de lana pufoasa. Mai mult, ma astept ca ele sa arate ingaduinta excesiva fata de statutul meu. Dar cateodata un membru binevoitor al turmei mai vine la mine cu dintii ranjiti si, dupa ce ma zgaltaie zdravan, imi mai arata cum de fapt el se vopseste si lui ii creste lana neagra la radacina. ‘Eh, fata draga, sa mai zici tu ca esti singura’. Ar trebui sa ma simt mai bine? Ei bine, nu. Mi-e rusine. Nu stiu daca pentru el sau pentru mine. Cred ca pentru el. De mine imi pare rau (ca orice veritabila oita neagra, nu pot sa am decat duiosii reflexive). Si atunci incep sa ma uit un timp suspicios la restul oitelor zambitoare. Dupa care uit. Si ma trezesc din nou in linistitoarea mare alba. Dupa care iar mai vad pe la vreo oita lana neagra mijita la radacini. Si iar mi-e rusine. Si incep sa ma simt vinovata. Poate pentru ca mi-au vazut mie lana a inceput sa le creasca si lor asa, neagra. Sau poate tot eu, cu mintea mea de oita neagra, nu-s in stare sa vad decat radacinile alea negre care arata ca jegul si care ma indispun teribil. Nu ca n-as fi eu toata plina, dar e neplacut sa vezi ca ce credeai a fi o anomalie e de fapt norma. Si cateodata mi se pare ca restul oitelor se uita la mine cu un aer malitioso-compatimitor : ‘Hai, fetito, fii serioasa! Pe ce lume crezi ca traiesti?’. Dar trece ceva timp si ma incearca asa o jena ca mi-a trecut prin minte asa ceva despre neprihanitii mei confrati si ma gandesc ca poate subconstientul meu umbla dupa pretexte care sa-mi justifice conditia de oita neagra de care sunt deplin responsabila.
Si uite-asa degeaba incerc eu sa ma conving ca lumea asta e un mare jeg spoit cu alb, pentru ca de fiecare data uit sau imi impun sa uit dupa cateva zile…
Sireturile
Incerc de la o vreme incoace sa traiesc in intervalul dintre doua batai succesive de pendul. E una din putinele mele ambitii, pornita dintr-o convingere care merge mana in mana cu un fel de disperare superstitioasa. Pana acum cateva zile nu mi-a reusit. Acum imi iese. Si e al naibii de deprimant. Drumul drept. Asfaltul care-ti sta fix sub talpi. Fara nostalgii caldute. Fara asteptari entuziaste sau pline de angoase. Eu si sireturile pe care le fixez in permanenta. Eu si asfaltul. Ce asfalt? Eu si echilibristica pe o sarma care da o minima iluzie de continuitate. Totusi, nu vreau sa ma uit spre capatul ei. Un capat care s-ar putea in ultima instanta sa nici nu existe. In fine, gata cu metaforele.
Ideea era alta. Doar cand te uiti la sireturi si numai la sireturi pentru ceva timp incepi, incetul cu incetul, sa deslusesti vidul de sens care se intinde dincolo de sarma. Vidul care iti inunda in fiecare zi plamanii. In care inoti zi de zi si pe care te straduiesti sa-l acoperi. Cu idealuri, cu scopuri, cu pasiuni, cu interese, cu rude, cu prieteni, cu iubiri, cu nervi, cu depresii, cu lacrimi, cu hohote de ras, cu alcool, cu tigari, cu ciocolata, cu ziare, cu reviste, cu cataclisme, cu romane, cu Biblia, cu Dumnezeu, cu mai stiu eu ce. E un paravan dincolo de care nu se afla nimic in ultima instanta. Dincolo de care incepe vidul de sens din care n-ai incetat niciodata sa faci parte. Pe care vrei sa-l uiti. Si atunci te agati de oameni. Iti faci prieteni din ei. Uneori te indragostesti de ei. Ii scapi. Si plangi. Nu dupa ei, ci dupa paravanul frumos decorat care statea intre tine si neant.
Vidul asta de sens ma obsedeaza. Ma gandesc la el ori de cate ori nu mi-e prea frica sau prea lene sa o fac. Pentru ca, atunci cand nu ma complac intr-o viata calduta la adapostul paravanelor, mereu ma plimb printr-un labirint. Si mereu ma izbesc de ziduri. Ziduri, nu paravane. Poate ca nu exista niciun sens si vesnic trebuie sa bat aceleasi coridoare. Dar, in fond, am ceva mai bun de facut decat orbecaitul asta? Nu prea. Presupun existenta unui sens mai degraba datorita faptului ca mi-e infinit mai greu sa accept si sa inteleg o negatie totala decat din cine stie ce convingere. Asa ca iau de buna ideea ca e ceva care e mai puternic decat vidul. Nu paravanele. Altceva. Ceva care intr-adevar sa se lege. Care sa aiba sens. Si de cand bajbai eu prin labirintul asta mi s-a nazarit de cateva ori ca poate ceva-ul asta e in lumea fara tine. Fara problemele tale meschine, fara frustrarile tale, fara ambitiile si orgoliile tale. Teoretic intuiesc asta, pentru ca e singura cale pe care n-am incercat-o. N-am reusit niciodata sa uit de mine si nici macar n-am depus vreodata un mare efort sa o fac. Pentru ca apar paravanele care iti spun ca e ridicol. Si cred o sa-mi ia ceva vreme sa o fac, in cazul in care o sa fiu vreodata in stare de asta. In mine zace un mic monstrulet meschin si al naibii de insensibil si cerebral. Si cred ca si in voi, numai ca eu l-am lasat sa ma acapareze.
Ei, dragii mei confrati intru egoism, ce ziceti, o sa iesim vreodata de-aici?
Zile
Da.Nu.Stiu.Nu stiu.Lasa-ma. Sunt zile in care te-ai descurca de minune doar cu atat, nu-i asa? Zile in care te trezesti ca din Dumnezeu stie ce cotlon a rasarit o ura activa si vehementa fata de celelalte cuvinte. Inutile. Zile in care fiecare cuvant articulat in plus de ceilalti iti starneste o furie difuza, viscerala. Sa nu mai vorbim de momentele in care esti fortat de imprejurari sa treci dincolo de granitele unui vocabular care-ti este arhisuficient.
Pe de alta parte, sunt zile in care, inarmat cu acelasi minim bagaj de replici, astepti ceva. Astepti ca cineva sa discearna intre milioanele de ‘lasa-ma’. Zile in care prin ‘nu’ exprimi cea mai disperata rugaminte pe care ai fost in stare sa o adresezi. Si dincolo de care astepti un torent de vorbe care nu vine niciodata. Sau vine prea tarziu. Zile in care ‘da’-urile sunt echivalentul unor capitulari neputincioase frumos ambalate
Evident, in cele mult mai multe zile te afli in cealalta extrema. Zile in care contorsionezi cuvintele, le pervertesti, le reversi in suvoaie absurde. Zile in care esti un clovn si o curva a cuvintelor. Zile in care ceilalti iti iau in serios orgiile verbale nascute din disperare si din frica de neant si le folosesc ca tot atatea piese ale unui puzzle parsiv. Zile in care, odata epuizat fluviul de cuvinte, ramai in fata unei pustietati infinite care nici nu doare de seaca ce e.
Ei, si mai sunt zile in care te apasa ca o greata cuvintele pe care nu le-ai spus. Si pe care nu mai are niciun rost sa le spui pentru ca nu te mai reabiliteaza.
Imi pare rau…
Bufoniada
Hei, ce ploaie si ce vant! Si ce drumuri, si ce cruci! Bing bang! Eheeei…si ce animale moarte, ciudate ca niste marionete turtite, umede si rosiatice. Dar stai…incurc…asta…asta…se intampla intr-o zi cu soare. Animale moarte intr-o zi cu soare, pe langa indicatoare fosforescente.Viteza ucide. Cred ca si bietele creaturi ar rade isteric daca ar avea cum. Viata are prioritate. Evident, evident =))
Si cred ca in alta zi era si mirosul de monoxid de carbon si tactica pamantului parjolit si toti acesti piromani, romani pana in maduva oaselor.
Ei, si acum ploua…razant. Si stropii se apropie intr-un slow motion lasciv de parbriz. Si eu stau si ascult melodiile insipide de la radio. Si ma uit la picaturile nerusinate, care parca au devenit fosforescente. Si un flux fierbinte ma traverseaza cu o viteza inspaimantatoare. Ventriculul stang, atriul drept…ventriculul drept, atriul stang. Viteza ucide. Oare unde am mai auzit asta? Nts, n-am nimic. N-am nevoie de consolari si intrebari stupide. Chiar conteaza daca am depasit granita? Sigur, imi veti spune ca viata are prioritate, ca fluxul asta nu e bun de nimic, ca trebuie sa intretin conversatii insipide cu voi, sa rad si sa glumesc. Ei, o fac cam des! Acum ma obositi.
Vreau sa ma gandesc la cruci. ‘Ion Ionescu, nascut intr-o zi secetoasa in cuptor 1952. Zidar in Spania, posesor al cartii de identitate seria XX numarul 000 000, al unei neveste + 3 copii elemente anexe. Facut afis de o limuzina.’ Cam asta iti sugereaza crucile. O serie intreaga de Ioni. Triviale si ciudate, ca niste buruieni rasarite din pura intamplare pe marginea autostrazii si pe care cainii isi fac nevoile…Ti-e cam greu sa te gandesti la ceva mai mult de atat cand le vezi. Iti poti inchipui o serie intreaga de Ioni, variatiuni pe aceeasi tema ale aceluiasi Ion al secolului XXI.
Cred ca incep sa adorm…Si vad animale moarte, picaturi fosforescente, pamant parjolit, grimase plombate si…si…cru…cru…cruci! Asa, vezi ca stii? O sa ma trezesc in aceeasi Romanie pitoreasca, din cate se pare…
Viteza ucide, ce n-ai inteles?
Trafic
Plangi, hai te rog eu, plangi un pic cat te filmez. Zau asa, ai plans tu de-atatea ori pana acum. Si la ce Dumnezeu tii capul ala asa drept? Inclina-l un pic, ca te prinde mai bine asa [ah, parca mai era nevoie sa spui! Becul ala mi-l pleaca instantaneu]. Asa, asa foarte bine. Uite ca se poate! Buuun. Nu, nu te sterge la ochi, mai asteapta. Las-o sa se prelinga. Slow motion…corect, admirabil! Acum! Excelent. [ah, gata cu becul ala infernal, capul sus!] Desi totusi, lipseste ceva. Te superi daca mai incercam o data? Ah, esti imposibila! Iar ai ridicat capul [Iar becul! Becul, becul...]. Am zis sa plangi, nu sa izbucnesti in hohote! Fetito, ce-ai? Potoleste-te, nu mai plange in halul asta! [ma arde...ma frige, stinge becul ala nenorocit, imi arde obrajii!] Unde fugi? Stai jos, fato, n-auzi? Tine un servetel. Te-ai linistit? Uite, gata, excelent tii capul acum! Asa…uite ce bine a iesit! Gata, poti sa pleci acum. M-ai auzit? Gata, nu mai trebuie sa tii capul plecat. Am terminat, gata! [Unde e becul? Vai, cat ma dor muschii gatului, nu pot sa-l ridic] Poti sa te duci acasa [Ce cuvant bizar. Unde l-o fi invatat? Acasa e dincolo de usa?]. Hmmm…ciudata fata. Eh, ma rog. Sper sa-mi dea sefu’ prima.
Mr Poster is back :))
Apropo de afise, anunt pentru locuitorii Craiovei. S-au intors afisele scrise cu marker negru pe foi de matematica. Mai tineti voi minte ‘Mi se incalca drepturile omului, cer asistenta juridica 072X XXX XXX’ ? Sau ‘Zidar, caut loc de munca’ ? Eh, omului nu i se mai incalca drepturile, nici zidar nu mai e. I-auziti ce spune in ultimul afis :
‘PERSECUTAT POLITIC. CAUT LOC DE MUNCA’ 
) 
