Arhiva categoriei
Mai jos aveţi lista tuturor intrărilor din Masti categorie.
Ei, bine…
Ce sa fie, ce sa fie? Ca de obicei, am avut o idee destul de clara inainte de a da click pe new post. Dar pasul asta imi e de cele mai multe ori fatal. Writer’s block? Poate. Ideile se transforma in justificari nebuloase. Si mai e o parte proasta in toata chestia asta : imi aminteste ca nu sunt eu pentru mine. Oricat ne-am ascunde dupa deget, nimeni care a pus mana pe stilou nu scrie pentru el [contradictie evidenta cu Sinapsa despre Sinapsa, da` ce sa-i faci, asa-s eu...sucita]. Asadar, sunt eu pentru voi. As fi eu pentru voi si daca n-ati exista voi. De ce? Unu, pentru ca eu nu ma iau in serios. Doi…sa zicem ca as face abstractie de voi. Ei, ce ramane? Eu. Dat fiind faptul mentionat la punctul unu, va dati seama ca nu reprezinta mare lucru. Eu. Punct suspendat intr-un neant creat prin negatie. Acum, sincer vorbind, vi se pare comod sa fii o amarata de particula incremenita intr-un abis nedefinit? Ce rost are? Cum ar putea sa-si omoare timpul? Ce optiuni are in materie de entertainment? Nu-si ajunge. Eh, si de-aici toata povestea cu Big Bangul. Fantezia unei particule plictisite. Cam asa e si cu mine : chiar de m-as lipsi de voi ar trebui sa va reinventez din plictiseala sau din disperare. Parafrazandu-l pe Voltaire, daca voi n-ati exista, il faudrait vous inventer.
Asa ca, vrand-nevrand, voi existati. In realitate sau in mintea mea. N-are niciun fel de importanta. Principalul e ca sunteti si voi la mijloc. Nu sunt numai eu, particula deliranta. Careia ii place sa se joace. Descompune, recompune. Se plictiseste. Distruge. Dupa care e deprimata o vreme. Si, evident, o ia de la capat. Zau asa, dragilor, nu mi-ati invatat rutina pana acum?
Evident, m-am pierdut in explicatia asta. Ca de obicei. Si am uitat ce vroiam sa spun. Nu face nimic. Mai grav e ca am uitat cine sunteti voi…
Zile
Da.Nu.Stiu.Nu stiu.Lasa-ma. Sunt zile in care te-ai descurca de minune doar cu atat, nu-i asa? Zile in care te trezesti ca din Dumnezeu stie ce cotlon a rasarit o ura activa si vehementa fata de celelalte cuvinte. Inutile. Zile in care fiecare cuvant articulat in plus de ceilalti iti starneste o furie difuza, viscerala. Sa nu mai vorbim de momentele in care esti fortat de imprejurari sa treci dincolo de granitele unui vocabular care-ti este arhisuficient.
Pe de alta parte, sunt zile in care, inarmat cu acelasi minim bagaj de replici, astepti ceva. Astepti ca cineva sa discearna intre milioanele de ‘lasa-ma’. Zile in care prin ‘nu’ exprimi cea mai disperata rugaminte pe care ai fost in stare sa o adresezi. Si dincolo de care astepti un torent de vorbe care nu vine niciodata. Sau vine prea tarziu. Zile in care ‘da’-urile sunt echivalentul unor capitulari neputincioase frumos ambalate
Evident, in cele mult mai multe zile te afli in cealalta extrema. Zile in care contorsionezi cuvintele, le pervertesti, le reversi in suvoaie absurde. Zile in care esti un clovn si o curva a cuvintelor. Zile in care ceilalti iti iau in serios orgiile verbale nascute din disperare si din frica de neant si le folosesc ca tot atatea piese ale unui puzzle parsiv. Zile in care, odata epuizat fluviul de cuvinte, ramai in fata unei pustietati infinite care nici nu doare de seaca ce e.
Ei, si mai sunt zile in care te apasa ca o greata cuvintele pe care nu le-ai spus. Si pe care nu mai are niciun rost sa le spui pentru ca nu te mai reabiliteaza.
Imi pare rau…
Nu-i asa ca esti si tu…?
Oh ba da, nu mai nega, sora mea intru profunzime si vorbe de duh scoase cu clestele din gurile altora! Hai sa ne imbratisam! Sa ne cumparam megafoane si sa ne strigam sistemele filosofice noi, originale!
Stii ce e si mai eficient daca vrei un piedestal caldut? Mizeria. Fa mizerie in jurul tau. Cat sa-i transformi pe ceilalti in teste Rorschach bipede. Altfel iti ocupa locul.
Ce spui? Nu-ti sta in fire? Iti ajung megafoanele? Adevarul e ca ai obtinut si tu un piedestal decent cu ajutorul lor. Dar crede-ma, e mult mai eficient sa le si ingropi pe ale altora. E o tehnica si asta, sa stii. Bineinteles, megafoanele sunt baza. Dar iti spun, daca mai faci si un pic de noroi in jurul tau, efectul e garantat. Ce spuneai? Ah, pamantul e rotund? Fascinant. Durerile dor? Nu m-as fi gandit. Dar stii ce e absolut captivant? Talentul tau special de a le invalui intr-o aura nebuloasa si criptica. Superb, emotionant… Ah, cata arta! Imi vine sa plang. Nu e nicidecum usor sa invelesti idei perimate intr-un staniol de cuvinte si sa le faci sa nu para atat de second-hand pe cat sunt. Esti aleasa muzelor, clar!
Si, daca tot am aflat azi de la tine surprinzatorul fapt ca lumina se descompune in culorile curcubeului, imi spui si mie in cuvintele tale frumoase cat e ceasul?
Lumea si clopotul de sticla
N.B. : Acest post nu se vrea nici pe departe a fi o recenzie 
Voi incepe cu o afirmatie cat se poate de banala si care va suna a cliseu : niciodata nu m-am regasit intr-o masura atat de mare in personajele unei carti. Ba mai mult, niciodata nu mi-am regasit lumea intr-o masura atat de mare in lumea unei carti. Nu lumea livresca, care, cum ar spune Michele, este ‘tragica si sincera’, nu lumea care iubeste, ci lumea in care traiesc. Lumea care NU este sincera, lumea care NU este tragica, lumea care NU iubeste. Lumea care este banala, lumea in care nu capeti consistenta decat in momentul in care iti pui o masca. Lumea in care simulezi sentimente si iti cizelezi simulacrul pana la perfectiune. Lumea care NU se schimba.
Cinci personaje care fac conjecturi referitoare la ceilalti, incapabile fiind de a evada din propriul univers si de sub tirania propriilor obsesii. Mariagrazia – vaduva patetica ce incearca cu disperare sa-si pastreze amantul, Leo – oportunistul cinic si afemeiat, Lisa – femeia trecuta care viseaza la o dragoste ‘pura’ cu adolescentul Michele, Carla – fata obosita de lumea in care traieste si care isi doreste cu disperare o ‘viata noua’, Michele – tanarul exasperat de luciditate si de constiinta propriei indiferente. Mama, amantul, copiii, rivala – cinci masti care se schimba printr-un joc subtil si carnavalesc. Finalul nu prezinta nicio minune, nicio revelatie naucitoare care sa sparga clopotul de sticla al indiferentei, ci aduce cu sine numai resemnarea la conditia de masca.
Sinceritatea dispare, emotiile isi pierd sensul si devin simple notiuni, iar omul modern, rupt de transcendent, nu mai are decat doua alternative : sa fie o papusa ce functioneaza automat, mecanic, fara a-si constientiza conditia sau sa traiasca vesnic torturat de aceasta, intr-un efort disperat si lipsit de speranta de a o depasi si de a gasi o fisura in zidul indolentei…
Nu de putine ori, m-am simtit insensibila la probleme care ar fi trebuit sa ma preocupe. Nu de putine ori, mi-am privit viata cu pasivitatea cu care as fi privit un spectacol prost regizat. Nu de putine ori am simulat stari sau am facut eforturi disperate de a-mi impune anumite sentimente pentru persoane care altminteri m-ar fi lasat rece, si asta numai pentru a ma convinge ca traiesc, ca duc o existenta normala…
Nu stiu unde si cum traiti voi, dar eu am senzatia ca existenta mea e inglobata intr-o lume in care oamenii iubesc dintr-o acuta lipsa de ocupatie, discuta doar ca sa aiba cu ce sa-si umple timpul si, in general, fac lucrurile doar ca sa le faca. Nu arat cu degetul, si eu fac parte din randul lor. Eu sunt una dintre persoanele pentru care, intr-adevar, viata nu se schimba. Fie ca vorbesc sau ca nu vorbesc cu cineva, fie ca fac sau nu fac ceva, inevitabil revin in acelasi loc mereu…
Vecernia
Era duminica. Duminicile sunt mereu frumoase, nu-i asa? Si erau 3, da, 3…stateau, mancau seminte cu evlavie. 3 cuvioase subtirele, imbracate in camasi in carouri. Ascultau si ciocoteau. Impasibile, drepte si tacute.
Un batranel se invartea in cerc…pe jumatate teapan, cu o privire care parca ar fi fost vidata de orice fel de continut. Revenea periodic cu acelasi mers sacadat de jucarie stricata…
Numai cercurile noastre nu se vedeau prea bine, asa decolorate de soare cum erau. Stiai ca nu am mai vorbit de multe, multe duminici? Asa ca mai vorbeam acum din cand in cand. Despre vise, despre copilarie, despre carti, despre toate aiurelile posibile si imposibile. Vorbeam asa…lung si dezlanat, ca toata ziua aia de inceput de vara. Si ca de obicei, simteam o vaga parere de rau…bineinteles, habar n-am din ce motiv. Poate imi parea rau pentru ca nu eram eu ziua aia, ca nu participam nicicum la ea, ca vantul batea oricum si fara mine, ca ma traiau pe mine mereu aceleasi duminici caldute. Da, cred ca de-asta…Dar se dizolva repede in moleseala aia care-mi taragana cuvintele si le invalmasea. Cred ca eu vorbesc mereu despre aceleasi lucruri, nu-i asa? Nu-i asa ca in fiecare seara ma pomenesc in acelasi loc, spunand aceleasi lucruri cu aceleasi sunete lenese si boeme, ascultand aceeasi slujba? Nu-i asa ca… Ah, am uitat. Nu cred ca era ceva semnificativ, oricum…Niciodata nu spun lucruri semnificative…Sunt prea plictisita, prea obosita si mai ales prea indiferenta…
Dar nu-i asa ca si voua va plac duminicile?
And now what?
Cu ultimul post se pare ca am ajuns la un soi de punct terminus. Pentru ca mi-am dat seama ca eu nu o sa inteleg niciodata ce sunt din tot ce scriu, ci numai ce am fost (‘ah, draga mea, nu te credeam capabila de atata profunzime!’ …asa grait-a Malitiosul) . Si ii voi pacali si pe altii, care vor crede ca eu am fost si sunt ce scriu pe-aici. Eroare, dragilor! Nu mi-e sila de voi si nu va dispretuiesc asa cum scriam mai demult, zau! De ce mi-ar fi? Jucam impreuna, nu-i asa? Eu intotdeauna am fost pentru colegialitate. Suceala? Lipsa de incredere in mine insami? Ipohondria? Nu sunt ale mele! Poate sunt ale unora dintre voi, eu am stiut sa ma folosesc de foarfeca asa cum trebuie…
Tot ce va cer e sa va prostiti si voi cu mine din cand in cand…Nu o sa va iau in serios pe voi si nici voi pe mine. Mastile sunt gata, sa inceapa balul!
Draga domnule, dumneata ma confunzi
Ah, da…nicio problema, domnule, nu ma supar. Eu nu ma supar niciodata… Nu, nu, nu, vorbesc cat se poate de serios. Eu nu sunt fata aceea. Niciodata n-am vorbit despre apusuri manjite, nebuni deliranti, nuante de cenusiu sufocat, caleidoscoape de amintiri…Si cu atat mai putin despre ceea ce dumneata insisti sa numesti ‘neliniste metafizica’. Nu domnule, eu nu sunt poeta si nici nu vreau sa fiu. Ma plictisesc teribil, atata tot. Am invatat sa ma dezic de ele, domnule. Care ele? Domnule, am uitat. Nu, chiar nu sunt eu. Mi s-a spus ca seman, dar nu… Mai descompun din cand in cand lumea si o reordonez, dar asta nu inseamna ca o iau sau ca ma iau in serios. Si cu atat mai putin dumneata ar trebui sa iei toate astea in serios. Ah, cat ma bucur ca ne-am inteles, draga domnule! De-acum incolo vom putea discuta asa cum se cuvine…
Bufoniada
Hei, ce ploaie si ce vant! Si ce drumuri, si ce cruci! Bing bang! Eheeei…si ce animale moarte, ciudate ca niste marionete turtite, umede si rosiatice. Dar stai…incurc…asta…asta…se intampla intr-o zi cu soare. Animale moarte intr-o zi cu soare, pe langa indicatoare fosforescente.Viteza ucide. Cred ca si bietele creaturi ar rade isteric daca ar avea cum. Viata are prioritate. Evident, evident =))
Si cred ca in alta zi era si mirosul de monoxid de carbon si tactica pamantului parjolit si toti acesti piromani, romani pana in maduva oaselor.
Ei, si acum ploua…razant. Si stropii se apropie intr-un slow motion lasciv de parbriz. Si eu stau si ascult melodiile insipide de la radio. Si ma uit la picaturile nerusinate, care parca au devenit fosforescente. Si un flux fierbinte ma traverseaza cu o viteza inspaimantatoare. Ventriculul stang, atriul drept…ventriculul drept, atriul stang. Viteza ucide. Oare unde am mai auzit asta? Nts, n-am nimic. N-am nevoie de consolari si intrebari stupide. Chiar conteaza daca am depasit granita? Sigur, imi veti spune ca viata are prioritate, ca fluxul asta nu e bun de nimic, ca trebuie sa intretin conversatii insipide cu voi, sa rad si sa glumesc. Ei, o fac cam des! Acum ma obositi.
Vreau sa ma gandesc la cruci. ‘Ion Ionescu, nascut intr-o zi secetoasa in cuptor 1952. Zidar in Spania, posesor al cartii de identitate seria XX numarul 000 000, al unei neveste + 3 copii elemente anexe. Facut afis de o limuzina.’ Cam asta iti sugereaza crucile. O serie intreaga de Ioni. Triviale si ciudate, ca niste buruieni rasarite din pura intamplare pe marginea autostrazii si pe care cainii isi fac nevoile…Ti-e cam greu sa te gandesti la ceva mai mult de atat cand le vezi. Iti poti inchipui o serie intreaga de Ioni, variatiuni pe aceeasi tema ale aceluiasi Ion al secolului XXI.
Cred ca incep sa adorm…Si vad animale moarte, picaturi fosforescente, pamant parjolit, grimase plombate si…si…cru…cru…cruci! Asa, vezi ca stii? O sa ma trezesc in aceeasi Romanie pitoreasca, din cate se pare…
Viteza ucide, ce n-ai inteles?
Vine, vine priiiimavaraaaa
Da, stiu…e un alt entry de sezon ) Vine, vine primavara 2008 [cred ca am mai scris despre primavara si in 2007]…si odata cu primavara revine si o oarecare logoree aberanta a Sinapsei. Malitiosul nu mai hiberneaza, Melancolicul se resemneaza si uite-asa Sinapsa nu se mai simte chiar atat de sufocata ca inainte si incepe un proces inversunat de contrazicere a tot ce a debitat pe perioada unei ierni luuuuuungi. Sau nu? Ei…Sinapsa se pricepe de minune sa penduleze intre doua extreme.
E o senzatie de libertate ciudata in toata lumina asta, e un hohot de ras sardonic care te face sa nu te gandesti la consecinte si sa-ti bati joc cu nerusinare de toti si de toate intr-un mod aparent copilaros. Ei, fluturasi, pregatiti-va sa nu mai aveti aripioare!
Zambiti, va rog!
Sigur, nu suporti orasul asta prafuit nici macar atunci cand lumina de sfarsit de februarie ii da un farmec decadent. Iti provoaca un ras isteric si usor fortat toti acesti bieti nebuni de azil care paralizeaza circulatia si se cred Mihai Viteazu. Te obosesc dusurile reci pe care ti le servesc zilnic ceilalti si ochelarii de cal pe care esti nevoit sa ii porti. Bineinteles, n-o sa ajungi niciodata sa-ti depasesti conditia de rob al vitezei de 100.0 Mbps. Stii ca nu ai vocatia tragicului in sange si nu iti vei putea niciodata asuma un destin care sa faca din prabusire un scop in sine, oricat ti-ai dori. Pe scurt, iti constientizezi mediocritatea fara a o recunoaste. Totusi, iti construiesti din cand in cand ridicole castele din carti de joc in care comanzi cu autoritate doiarilor de trefla, dispretuindu-i. Si asta te face sa te simti mai bine, mai inaltat sufleteste. De cate ori vreun uragan iti devasteaza meticuloasa si stupida constructie, simti o sfasiere interioara ingrozitoare. Dar te-ai obisnuit. Te-ai obisnuit cu umilintele atat de mult incat in locurile cu vanatai nu mai simti nimic si asta te mira. Uneori simti clipocitul lacrimilor pe care le-ai inghitit si vuietul unor tipete pe care nu le-ai scos niciodata. Ii vezi pe altii plangandu-si fostele lor castele si cersind fara jena maruntisul meschin al milei celorlalti si atunci un cutit rece iti deseneaza un zambet ironic si dispretuitor pe fata si simti cum incepe sa ti se recladeasca edificiul. Evident, e si asta un alt soi de meschinarie. Ei bine, macar tu stii prima porunca a unui decalog pe care abia de curand ai inceput sa-l descifrezi.
Zambiti, va rog! Dumnezeu va face poza!
