Stop motion luni, Nov 9 2009 

Manii and Melancolicu` and Nimicuri sinapsa 8:18 pm

Ma tarasc de 1000 de ani pe-aici. Azi, cel putin, asa e. Maine o sa fie doar 2. Sau 5. Sau o luna. Habar n-am. Nu ma intereseaza cifrele decat in masura in care le percep, iar azi ploaia a apasat atat de greu incat m-a facut sa le simt. Sa-mi simt toate tarsaielile si ezitarile si pasii nanometrici. Si blestemata de carapace lichida. Pe care si pe-asta o port tot de 1000 de ani. Zidurile nu se fisureaza de 1000 de ani si totusi de 1000 de ani lumea tot face implozie. Si tot de 1000 de ani nu am dreptul sa vorbesc. Nu stiu daca maine o sa pierd toti anii astia sau pur si simplu o sa se scuture de ploaie si-o sa devina mai putin grei.

Azi stiu doar ca acum 1000 de ani m-am trezit si ca de-atunci tot ploua.

 

The slip sâmbătă, Oct 3 2009 

Dileme neuronale and Melancolicu` and Nimicuri sinapsa 10:06 pm

Si pentru ca de fiecare data cand jinduiesc intens dupa punctul ala fix care sa ma ajute sa rastorn pamantul, sau hai, ca nu sunt eu o mare ambitioasa, macar sa-l deplasez acolo cu un grad-doua, ma pomenesc izbita de o anxietate viscerala, combinata cu un fel de speranta infinitezimala si complet nejustificata, mereu imi pun intrebarea cand si unde s-a produs declicul. Ce miscare subtila si imperceptibila a dus la naruirea echilibrului ala instabil? Cand Dumnezeului am comis propriul meu pacat originar? Pentru ca oricine ramane cu amintirea Edenului. In cazul meu, e vorba de loc`sorul ala cu multe, multe puncte fixe, de o impecabilitate atat de diabolica si de fragila, incat orice miscare ai face, se prabuseste irevocabil. Si cum sa nu te tenteze gandul de a incerca dinamica lumii asteia ? Si pana la urma te incumeti si o faci, si s-a ales praful de portelanul fin al unei lumi coerente si perfect ordonate. De-acum inainte stii. Stii ca, pe orice ai fi mizat, n-aveai cum sa castigi. Fiindca nu puteai sa alegi decat fie sa ramai nemiscat intr-o lume perfecta, fie sa te misti intr-un haos in care nu mai are nicio importanta ce faci.

Stai cateva momente, respiri adanc, si te uiti cu ochii carpiti de somn in jur. Si atunci incepi sa-i vezi mai bine pe ceilalti. Ii vezi ca se misca, deci si-au pierdut si ei paradisul. Si totusi se comporta ca si cum inca ar mai avea parghii si scripeti si ca si cum ar putea intr-o zi sa rastoarne pamantul. Aiurea. Au in continuare reguli. Gandesc in sabloane, care sunt un fel de surogat pentru punctele de sprijin pierdute. Le e peste mana sa accepte ca totul se schimba de la un moment la altul. Pentru ei trenul in statia X e totuna cu acelasi tren in statia Y sau cu acelasi tren deraiat. Daca in 51 % din cazuri ai fost cineva, vei ramane aceeasi persoana in restul de 49 %. E mai comod. La fel cum e mai comod sa faci mistouri cu doze mici de venin in ele sau sa zici grosolanii glumete decat sa fii sincer intr-un mod uman. De fapt, asta nu inteleg eu. Cum de multi si-au pierdut si umanitatea odata cu paradisul. Teoretic, una ar trebui sa o continue pe cealalta. Dar nu, ar fi prea obositor. E mai usor sa ne disipam energia in alte aiureli pe care le gasim “practice” sau “concrete” si sa ne facem de lucru cu punctele de sprijin inventate.

Si pentru ca uneori ti se taie de tolerat teatrul asta vulgar pe care la urma urmei nici nu-l intelegi, te pomenesti ca ai ramas singur intr-o lume care ar putea foarte bine sa nici nu existe si cu care totusi trebuie sa te descurci fara sa te pierzi pe tine.

 

Astazi. duminică, Sep 13 2009 

Manii and Melancolicu` and Nimicuri sinapsa 1:23 pm

Astazi nu urasc pe nimeni. Si nu cred in nimic [de parca as fi crezut vreodata]. Dar am senzatia ca as putea sa fac orice. Sau, ma rog, am avut presimtirea senzatiei. Scurt si electrifiant. Aproape fiziologic. Dar a trecut. Sau nu, e tot astazi. Si astazi astept, desi urasc asteptarile.

In momentul asta as vrea sa traiesc la tarmul marii. Pentru ca acolo, nu-i asa? , e mereu astazi.

 

Vecernia marţi, Mai 20 2008 

Crampeie din cotidian and Malitiosu` and Masti and Melancolicu` and Nimicuri sinapsa 12:22 am

Era duminica. Duminicile sunt mereu frumoase, nu-i asa? Si erau 3, da, 3…stateau, mancau seminte cu evlavie. 3 cuvioase subtirele, imbracate in camasi in carouri. Ascultau si ciocoteau. Impasibile, drepte si tacute.

Un batranel se invartea in cerc…pe jumatate teapan, cu o privire care parca ar fi fost vidata de orice fel de continut. Revenea periodic cu acelasi mers sacadat de jucarie stricata…

Numai cercurile noastre nu se vedeau prea bine, asa decolorate de soare cum erau. Stiai ca nu am mai vorbit de multe, multe duminici? Asa ca mai vorbeam acum din cand in cand. Despre vise, despre copilarie, despre carti, despre toate aiurelile posibile si imposibile. Vorbeam asa…lung si dezlanat, ca toata ziua aia de inceput de vara. Si ca de obicei, simteam o vaga parere de rau…bineinteles, habar n-am din ce motiv. Poate imi parea rau pentru ca nu eram eu ziua aia, ca nu participam nicicum la ea, ca vantul batea oricum si fara mine, ca ma traiau pe mine mereu aceleasi duminici caldute. Da, cred ca de-asta…Dar se dizolva repede in moleseala aia care-mi taragana cuvintele si le invalmasea. Cred ca eu vorbesc mereu despre aceleasi lucruri, nu-i asa? Nu-i asa ca in fiecare seara ma pomenesc in acelasi loc, spunand aceleasi lucruri cu aceleasi sunete lenese si boeme, ascultand aceeasi slujba? Nu-i asa ca… Ah, am uitat. Nu cred ca era ceva semnificativ, oricum…Niciodata nu spun lucruri semnificative…Sunt prea plictisita, prea obosita si mai ales prea indiferenta…

 

Dar nu-i asa ca si voua va plac duminicile?

 

Suieratul vineri, Mar 14 2008 

Dileme neuronale and Melancolicu` and Nimicuri sinapsa 1:33 am

…In mod ciudat, panza relativ densa a intunericului inconjurator fusese taiata. Zidul avea o fisura, iar suieratul…suieratul o speculase. Parea ca vine de foarte departe, din niste maruntaie nebanuite ale constiintei. Venea in mod clar de dincolo de luminile tremuratoare. Din gara, de parca gara ar fi fost un surogat de sirena cu vocea inalta si innebunita de o emotie cel putin bizara…gara…da…gara…trenul…rotile, rotile, zgomotul lor…si aerul sarat, o presimtire a ceea ce urma…5 dimineata si vesnica emotie viscerala…tremurul nervos…si rotile trenului… Latratul cainilor…frica…geamul deschis, aerul taios…si apoi ciulinii striviti sub soare…si bizarerii metalice…si pregnanta amplificata a aerului salin…si apoi caldura lasciva, tremuratoare, nisipul scurgandu-se incet-incet, dar totusi cu o perseverenta de-a dreptul agasanta…Febra…geamul blocat, si alta caldura…sumbra, degradanta, avand un usor iz de sala de asteptare a unui spital aglomerat…cartile prajindu-se si parca topindu-se in nisipul rabdator si fierbinte…aerul melancolic-trivial la apus…vuietul noaptea…solzi vesnic alunecand printre degete…Si, si, si…mai presus de toate…extazul fluidului…submersiunea…alunecarea, unduirea, ochii larg deschisi, de peste minunat…fiorul…Ah, cum sa se lege? Nenorocit domino…bucati de puzzle haotic risipite printr-un labirint suficient de complicat oricum…

Si iar nodul in gat, plansul…dorul dupa lumea aceea dezordonata, usor morbida, vesnic compusa si recompusa din manunchiuri de senzatii, din fasii de zambete, crampeie de lacrimi, din culori invalmasite si instantanee stangace…

 

Nu duminică, Mar 9 2008 

Melancolicu` and Nimicuri sinapsa 11:31 pm

O banca pe un pamant zguduit de rotile tramvaiului care se prelinge alene, asemanator unui monstru sictirit. Acolo sta ea si zambeste oarecum absent. Ii place aerul de dupa ploaie…ii patrunde incet prin caile respiratorii, se infiltreaza in sange, se revarsa cu o forta ciudata, sparge cu impertinenta barajele menite sa protejeze cele 10 cercuri ale sufletului ei.

Doi ochi taiosi, de un albastru otelit, urmati de cearcane vinetii care se pierd printr-un degradeu in albul fetei, o privesc nepasator dintr-o balta. Dar nu le da atentie. Acum trebuie sa-si formuleze o negatie riguroasa si sa-si recompuna pasarea Phoenix dintr-o cenusa postapocaliptica. Negatia…ah, negatia e usoara…E usor sa negi…totusi, ce pastreaza? Balta cu ochii cenusii, in mod cert…va fi…temelia. Dar nu, nu, nu…deocamdata trebuie sa ignore constructia. Trecatorii… trecatorii…trebuie negati cu vehementa. Sau nu toti? A inceput sa iubeasca saltimbancul hedonist, copilul abatut, sfantul ratat. Pe ei nu ii va nega deocamdata. Orasul…nu il poate nega acum…e prea tarziu…soarele a aparut si il scalda intr-o lumina vibranta, in care simti un tremur nedefinit de picaturi rosiatice. Ah, lacrimile…cum sa uite de ele? Trebuie negate…desi sunt atat de concrete acum, cand i se preling sfidator pe obraji, scotand un vuiet asemanator cu cel al tramvaiului. Iar acum se pierde…undeva…intr-un pat alb la fel ca sufletul ei pe vremea cand nu era o cochilie cu 10 cercuri…si o mana calda ii atingea parul…si nu indraznea sa se miste, sa rasufle, ca sa nu piarda patul, sa nu piarda mana…Dar…dar, s-a complicat totul…Si acum trebuie sa nege. Neaga lacrimile. Neaga masinile, neaga vocile inecate in grasime, neaga fibra optica, LCD-urile…neaga cu inversunare petele de ulei, reclamele luminoase…Pana cand ramane orasul pustiu…si soarele…si saltimbancul, copilul si sfantul. Trage aer in piept…Acum incepe reconstructia. Baroc, gotic, renascentist, romanic, rococo? Ii vine sa rada si vede zambetul complice al saltimbancului. Ce Phoenix pricajit va iesi!

Totusi, va construi o biserica, va sarbatori invierea asa cum se cuvine…Poate il va ruga pe copil sa cante si un ‘Hristos a inviat!’…