Una mi-a indesat pe gura un prosop imbibat pana la refuz cu cloroform, iar alta mi-a zis ca o sa alerg toata viata dupa un bisturiu care sa ma doara. Si, ca sa fie distractia mai mare, a treia a spus mustacind ca o sa fiu o mare nehotarata. Cea mai mare. Ca o sa pendulez vesnic intre ura de cloroform si teama de bisturiu. Dupa care mi-au dat un bobarnac si au inceput sa rada.
Evident, idealizez in momentul asta. La drept vorbind, eu una nu cred ca saracele de ele s-au gandit asa departe si nici nu cred ca le interesa prea mult. Ce stiu eu, or fi baut si o tuiculita-doua inainte cat sa se incalzeasca si sa uite de frigul ala monoton din care pescuiau luminite cu momeli roase de vreme. Ideea e ca, asa cum au spus ele in sictir, asa a fost.
Ei, acum nu va ganditi ca treaba cu cloroformul presupune ca nu simt bisturiul. Aici e hiba. Il simt, dar nu ma doare. Ceea ce, dincolo de un anumit punct, e chinuitor. Un chin curat, igienic, fara spaime si angoase, ca o insomnie in noaptea polara. Dupa o vesnicie in care nu-i simti decat apasarea, se strange in tine lent si agonizant dorinta sa-i simti taisul. Stii ca trebuie sa existe bisturiul suficient de ascutit cat sa invinga rezistenta letargica a cloroformului. Stii si unde ar trebui sa taie, pentru ca in locurile alea mai simti o parere de puls. Si-ti vine sa urli. Dar n-o faci, pentru ca totusi ti-e frica. Ti-e frica de responsabilitatea durerii. Vrei sa vina independent de tine. Dar nu vine niciodata fara tine.
Si esti mereu intr-o stare de provizorat. Pentru ca taieturile astea boante sunt ca si inexistente. Stii ca n-ai cum sa ramai asa, dar ca sa te operezi definitiv ar trebui sa gasesti lama perfecta, pe care o cauti fara tragere de inima si de care ti-e frica pana la inghet.
De fapt, vorbesc prostii, ce frica? Cloroformul ti-o rezolva si pe-aia in timp.