3. joi, Oct 15 2009 

Una mi-a indesat pe gura un prosop imbibat pana la refuz cu cloroform, iar alta mi-a zis ca o sa alerg toata viata dupa un bisturiu care sa ma doara. Si, ca sa fie distractia mai mare, a treia a spus mustacind ca o sa fiu o mare nehotarata. Cea mai mare. Ca o sa pendulez vesnic intre ura de cloroform si teama de bisturiu. Dupa care mi-au dat un bobarnac si au inceput sa rada.
Evident, idealizez in momentul asta. La drept vorbind, eu una nu cred ca saracele de ele s-au gandit asa departe si nici nu cred ca le interesa prea mult. Ce stiu eu, or fi baut si o tuiculita-doua inainte cat sa se incalzeasca si sa uite de frigul ala monoton din care pescuiau luminite cu momeli roase de vreme. Ideea e ca, asa cum au spus ele in sictir, asa a fost.
Ei, acum nu va ganditi ca treaba cu cloroformul presupune ca nu simt bisturiul. Aici e hiba. Il simt, dar nu ma doare. Ceea ce, dincolo de un anumit punct, e chinuitor. Un chin curat, igienic, fara spaime si angoase, ca o insomnie in noaptea polara. Dupa o vesnicie in care nu-i simti decat apasarea, se strange in tine lent si agonizant dorinta sa-i simti taisul. Stii ca trebuie sa existe bisturiul suficient de ascutit cat sa invinga rezistenta letargica a cloroformului. Stii si unde ar trebui sa taie, pentru ca in locurile alea mai simti o parere de puls. Si-ti vine sa urli. Dar n-o faci, pentru ca totusi ti-e frica. Ti-e frica de responsabilitatea durerii. Vrei sa vina independent de tine. Dar nu vine niciodata fara tine.
Si esti mereu intr-o stare de provizorat. Pentru ca taieturile astea boante sunt ca si inexistente. Stii ca n-ai cum sa ramai asa, dar ca sa te operezi definitiv ar trebui sa gasesti lama perfecta, pe care o cauti fara tragere de inima si de care ti-e frica pana la inghet.

De fapt, vorbesc prostii, ce frica? Cloroformul ti-o rezolva si pe-aia in timp.

Ei, bine… marţi, Dec 2 2008 

Ce sa fie, ce sa fie? Ca de obicei, am avut o idee destul de clara inainte de a da click pe new post. Dar pasul asta imi e de cele mai multe ori fatal. Writer’s block? Poate. Ideile se transforma in justificari nebuloase. Si mai e o parte proasta in toata chestia asta : imi aminteste ca nu sunt eu pentru mine. Oricat ne-am ascunde dupa deget, nimeni care a pus mana pe stilou nu scrie pentru el [contradictie evidenta cu Sinapsa despre Sinapsa, da` ce sa-i faci, asa-s eu...sucita]. Asadar, sunt eu pentru voi. As fi eu pentru voi si daca n-ati exista voi. De ce? Unu, pentru ca eu nu ma iau in serios. Doi…sa zicem ca as face abstractie de voi. Ei, ce ramane? Eu. Dat fiind faptul mentionat la punctul unu, va dati seama ca nu reprezinta mare lucru. Eu. Punct suspendat intr-un neant creat prin negatie. Acum, sincer vorbind, vi se pare comod sa fii o amarata de particula incremenita intr-un abis nedefinit? Ce rost are? Cum ar putea sa-si omoare timpul? Ce optiuni are in materie de entertainment? Nu-si ajunge. Eh, si de-aici toata povestea cu Big Bangul. Fantezia unei particule plictisite. Cam asa e si cu mine : chiar de m-as lipsi de voi ar trebui sa va reinventez din plictiseala sau din disperare. Parafrazandu-l pe Voltaire, daca voi n-ati exista, il faudrait vous inventer.

Asa ca, vrand-nevrand, voi existati. In realitate sau in mintea mea. N-are niciun fel de importanta. Principalul e ca sunteti si voi la mijloc. Nu sunt numai eu, particula deliranta. Careia ii place sa se joace. Descompune, recompune. Se plictiseste. Distruge. Dupa care e deprimata o vreme. Si, evident, o ia de la capat. Zau asa, dragilor, nu mi-ati invatat rutina pana acum? 

Evident, m-am pierdut in explicatia asta. Ca de obicei. Si am uitat ce vroiam sa spun. Nu face nimic. Mai grav e ca am uitat cine sunteti voi…